O adolescentă care s-a sinucis după ce a urmărit serialul Netflix ”13 Reasons Why” a lăsat o listă cu șase motive pentru care a ales să se sinucidă. Serialul popular difuzat în toată lumea prezintă viața unui adolescent bântuit de idei suicidare.

Jessica Scatterson s-a sinucis la vârsta de 12 ani, spunându-i mamei sale că se uita la acel serial.

Mama Jessicăi, Rachael Warburton, în vârstă de 33 de ani, a povestit că fiica ei se uita la serialul 13 Reasons Why împreună cu prietenii și a lăsat o listă cu 6 motive pentru care a ales să-și ia viața. Mama fetei consideră că acest serial trebuie interzis.

”Trebuie să fie interzis, pentru că fiica mea îl urmărea și le induce copiilor ideea să se automutileze” relatează mirror.co.uk. „Intențiile producătorilor serialului e să conștientizeze public problema sinuciderii, dar eu cred că încurajează tinerii să se sinucidă.

Toate prietenele fiicei mele vorbeau despre serial. Părinții trebuie avertizați să nu-și lase copii să se uite” a mai spus femeia.

Prietenele ei au chemat poliția după ce a publicat o fotografie cu o tăietură pe picior, sub forma cuvântului ”RIP” (odihnească-se în pace, latină, n.r.).

Copila a fost găsită spânzurată în dormitor, cu doar două zile înainte să împlinească 13 ani, în aprilie 2017.

Serialul  13 Reasons Why a avut o restricție la vizionare sub 15 ani, respectiv 18 ani în episodul în care un personaj s-a sinucis. Mama Jessicăi cere însă un control parental mai strict pentru Netflix.

„Nu vreau ca un alt părinte să treacă prin ce am trecut eu. Le cer oamenilor să fie foarte atenți la ce fac copiii lor online”

În camera fetei au fost găsite mai multe însemnări despre o altă persoană care o hărțuia și note despre sinucidere.

O familie de români care petrece câteva luni pe an în Ţara Soarelui Răsare datorită jobului unuia dintre membri ne-a împărtăşit din experienţa trăită într-o lume cu o altă civilizaţie, cultură şi mentalitate, o lume a contrastelor şi ciudăţeniilor.

De doi ani, o familie de români din Bucureşti, cu origini în Voineasa - Vâlcea, îşi petrece câteva luni pe an în Capitala Japoniei - Tokyo.

Anul acesta, românii au avut ocazia să descopere o serie de lucruri pe care noi, europenii, le-am cataloga drept ciudăţenii.

Ciudăţenii venite dintr-o ţară care, la prima vedere pare un tărâm al Basmului şi Perfecţiunii, al Utopiei, despre care unul dintre români, Alexandra Lopotaru (Cioboată) ne-a povestit într-un articol anterior şi despre care a scris şi pe blogul personal: Poveşti din Bebelonia.

Privită prin ochii românilor, Japonia pare o ţară a contrastelor. Pe de-o parte, te fascinează politeţea japonezilor, respectul de care dau dovadă în relaţiile interumane, curăţenia strictă de pe străzile din Tokyo, dar şi disciplina, capacitatea de inovaţie şi bineînţeles gradul de tehnologie la care s-a ajuns.

Japonezii sunt mereu atenţi să salute şi să mulţumească pentru orice, gesturi însoţite în permanenţă de nelipsitele plecăciuni, au mereu grijă să poarte măşti în perioada virozelor, să nu deranjeze când se află în lift şi metrou, unde te „loveşte” liniştea.

Şi, ca s-o parafrazăm pe Alexandra Lopotaru: „Japonia mi se pare scoasă din cărţile SF, atât este de civilizată încât oamenii de la companiile feroviare îşi cer scuze dacă trenul întârzie şi şapte secunde. Este atât de curată încât dacă ştergi o masă, dintr-un parc oarecare, o să constaţi că şerveţelul folosit este alb. Este atât de respectuoasă, încât angajaţii unui magazin se apleacă să te salute şi când se duc în depozit, să mai aducă marfă. Este atât de politicoasă încât poate să ţi se pară enervant la un punct să auzi “vă cer scuze” atât, dar atât de des!

Chiar şi în cele mai aglomerate ore, ei stau la coadă, unul în spatele altuia, să urce în metrou sau autobuz”, povestesc românii.   Mai există însă o altă faţă a Japoniei, cea a lucrurilor pe care cei mai mulţi dintre noi le-am cataloga drept stranii, ciudăţenii, chiar dacă unele par de domeniul science - fiction.

Hotelurile-capsulă  

Este vorba despre spaţiile acelea care par mai degrabă nişte cripte, sună înfricoşător, dar singura diferenţă este că ocupanţii camerelor - care sunt „un pic mai mari decât un sicriu” - sunt vii, iar „camerele” au uşi din sticlă.

„Sunt un pic mai înalte, cât să nu dai cu capul de tavan, când te ridici”, explică Alexandra. Ideea existenţei unor astfel de unităţi de cazare a plecat, probabil, de la lipsa de spaţiu cu care se confruntă japonezii. Cum spunea Alexandra, în ediţia trecută: şi „locuinţele sunt foarte, foarte mici şi îngrămădite. Este incredibil şi de admirat cum, la cât de înstăriţi sunt, trăiesc minimalist”.

Cu toate acestea, preţurile în astfel de hoteluri nu sunt deloc de neglijat, raportat la puterea noastră de cumpărare: 40 euro/noapte.

Astfel de unităţi de cazare sunt însă dotate cu vestiare, săli de mese şi vestiare. Peste tot se merge încălţat doar cu papuci de casă sau în ciorapi, curăţenia fiind unul dintre elementele nelipsite din mentalitatea japonezilor.

Capsulele sunt dotate cu televizor, pe tavan, priză şi butoane de reglat lumina şi muzica la căşti.

Vitrinele cu mâncare de silicon  

În Tokyo, în vitrine, nu găseşti mâncare reală, produsele expuse sunt toate din silicon sau plastic, dar par atât de reale, încât poţi să crezi „că acum le-au scos din cuptor”.

Restaurantele afişează la intrare astfel de feluri de mâncare, ca să ştii dinainte ce meniuri oferă. Ideea este ingenioasă şi extrem de igienică.

Animale plimbate în cărucioare de bebeluşi 

„Prima oară, când am văzut japonezi cu câini sau pisici în cărucior, am crezut că nu văd bine”, ne-a povestit Alexandra. Este vorba despre cărucioarele de bebeluşi de la noi, care sunt utilizate de japonezi şi pentru animalele de companie.

Şi alte sisteme, în care noi românii transportăm copiii mici, precum hamul, în Ţara Soarelui Răsare sunt folosite pentru transportul animăluţelor.

Uscătoare pentru umbrelele ude, coca - cola transparentă şi colac de salvare pe lacuri   Ingeniozitatea japonezilor nu pare să aibă limite.

Ca să nu se ude podeaua când le intră clienţii în zilele ploioase, spaţiile comerciale pun la dispoziţia acestora ştergătoare pentru umbrele sau pungi. La intrare în aceste clădiri, există uscătoare de umbrele sau un spaţiu cu pungi de diverse dimensiuni.

În ţara tehnologiei de ultimă generaţie nu putea lipsi un muzeu de artă digitală: „Este fascinant să te plimbi printre proiecţii de flori, lumini, lămpi, animale, pădure şi multe alte tablouri, minuţios redate”, a povestit Alexandra despre Digital Art Museum. Ideea nu este unică, în ultimii ani, toate ţările civilizate aderând la o astfel de idee.

Tot în Japonia, veţi întâlni şi Coca - cola transparentă, cu gust de Sprite, după cum a concluzionat Alexandra după ce a testat-o.

Asiaticii au găsit şi soluţia pentru a preveni înecurile accidentale sau planficate: în preajma lacurilor există colaci de salvare. Simplu şi eficient!

De la gheişe la baruri unde se plăteşte flirtul

În pofida gradului de civilizaţie, a nivelului de tehnologie de care dispun şi a disciplinei cu care au fost îndoctrinaţi de secole, japonezii sunt oameni extrem de timizi. Locul celebrelor şi fascinantelor gheişe pare luat de barurile unde flirtul se plăteşte. Sună straniu, dar are logică acest comportament, dacă te gândeşti la respectul şi grija cu  care tratează tot ce este în jurul lor.

„Japonezii sunt mai timizi de fel, aşa că au pus la punct un sistem interesant prin care bărbaţii se duc în diferite baruri şi vorbesc cu fete, angajate, dispuse să îi asculte. Flirtul se plăteşte, desigur. Nu am poze, că nu am fost într-un astfel de bar”, a mai povestit Alexandra Lopotaru.

Ca o curiozitate, gheişele încă mai există în Japonia, dar sunt pe cale de dispariţie. Puţini cunosc faptul că la origine, gheişele au fost artişti profesionişti, nu femei, ci bărbaţi. Au devenit extrem de populare în secolele XVIII - XIX.

În timp ce unele ofereau plăceri sexuale, şi de aici catalogarea lor de către restul oamenilor ca fiind prostituate, altele se specializau în muzică şi dans, dar şi artetradiţionale japoneze, ceremonia ceaiului şi conversaţii cu bărbaţii.

Melodia de atenţionare într-unul din cele mai sigure oraşe de pe planetă  

Tot de la Alexandra am mai aflat şi despre melodia care atrage atenţia japonezilor să intre în casă, întrucât siguranţa pe timp de noapte în Tokyo este mai scăzută.

Este vorba despre o melodie, aceeaşi în fiecare zi, care se aude la ora 17.00.

„Atenţionează japonezii că urmează să se lase seara şi ar trebui să intre cu copiii în casă, noaptea fiind mai periculos. Şi imaginaţi-vă că este unul dintre cele mai sigure oraşe din lume. Şi, în al doilea rând, vor să testeze sistemul de avertizare, ca în caz de urgenţă să funcţioneze”.

sursa: adevarul.ro

În urmă cu opt ani pleca într-o vacanţă în Emirate şi era cucerită definitiv de ceea ce avea de oferit locul. Iată povestea celei care a ajuns să lucreze pentru una dintre cele mai mari companii din lume în domeniul esteticii.

Nu citisem nimic despre ea, dar discutând cu Ramona Gabor despre interviurile pe care urma să le facem în Dubai, m-a întrebat dacă nu vrem şi cu o româncă din Severin care a făcut carieră acolo. Mi-a spus numele ei şi am început să caut pe Google. Povestea mi s-a părut interesantă, era extrem de apreciată de presa locală şi am zis să îi scriu.

Prin 2009, nişte prieteni se întorceau din Dubai şi aveau să îi povestească ce noi minuni ale lumii se nasc aici. Apoi, răsfoind o revistă de lifestyle, a dat peste impunătorul Burj Khalifa recent înălţat şi a citit despre Armani Hotel, care se inaugura la baza celei mai înalte clădiri din lume şi şi-a spus „Aici vreau să ajung!“.

Pentru unii, toate acestea pot părea un vis, dar pentru ea a fost o dorinţă care a mânat-o spre o vacanţă ce avea să îi schimbe, definitiv, viaţa după un divorţ: „Nu aveam niciun job în România. Aveam un copil, divorţasem şi fostul meu soţ îmi zicea că nu o să reuşesc şi m-am ambiţionat.

Mă gândeam după facultate să îmi iau un job, dar înainte de asta am zis să merg într-o vacanţă şi să mă hotărăsc apoi unde să aplic. Eu sunt din Drobeta-Turnu Severin, un oraş mic.

Cu fostul soţ călătoream foarte mult şi scopul meu era să mă angajez în străinătate. Tot timpul mi-am dorit să văd lumea. Şi mi-am zis să merg în Dubai.

Când am văzut clădirile şi fântânile, m-au trecut toţi fiorii şi mi-am zis: «Eu de aici nu mai plec!». Şi am aplicat la multe joburi online şi am rămas“.

A urmat Psihologia în România la o vârstă la care alţii nu mai au nicio ambiţie, dar nu a apucat să profeseze în domeniu. A aplicat, însă, multe din cele învăţate în lucrul cu oamenii, căci încă de la început a avut astfel de joburi în Dubai.

„Am fost în PR vreo cinci luni, apoi m-am angajat la o clinică de estetică. Am început de jos, mă ocupam de pacienţi, le făceam fişele, programările, am învăţat foarte repede tot“.

Şi după principiul „românul se descurcă oricunde“, combinat cu ambiţie şi perseverenţă, a ajuns omul de bază în clinica unui medic londonez: „Am început cu un salariu 10.000 de dirhami, cam 2.000 de euro. A fost bine de la început, dar e vorba şi de noroc. Avantajul meu a fost că am lucrat de la început cu cei mai buni. După şase luni la clinică am devenit manager.

Patronul era un doctor din Londra şi mă lăsa pe mine să mă ocup de clinică. Am stat acolo vreo trei ani, dar lucram foarte mult, şase zile pe săptămână, cam 12 ore pe zi, uneori nici nu apucam să văd soarele. Am învăţat foarte multe, aveam bani, dar nu eram mulţumită“.

Şi pentru că Dubaiul este extrem de deschis la nou, şi-a luat inima în dinţi şi a deschis propria clinică de consultaţii şi consultanţă, mizând pe o carte care, la momentul respectiv, nu fusese încă jucată: „Era o chestie care lipsea: la orice medic estetician te duci, el îţi va spune că e cel mai bun. Eu lucrând de opt ani cu medici foarte buni, pot spune că nimeni nu e cel mai bun în tot. Unul este bun pe rinoplastie, alţii pe buze, alţii pe estetică dentară, pe sâni. Iar Vasilica Aesthetics era o firmă neutră, la care te duceai şi aflai care e cel mai bun pe ce aveai tu nevoie.

Pacienţii mergeau la mai mulţi doctori şi fiecare le spunea altceva şi erau puţin confuzi. Iar eu am crezut că aveau nevoie de cineva care să îi ghideze. Aveam vreo 25 de doctori din toată lumea pe care îi cunoşteam prin 2013-2014.

Am zis să fac şi business to business, lucram cu alte clinici cărora le ofeream consultanţă. Mă vedeam cu managerii şi le spuneam ce credeam că trebuie să schimbe ca să le funcţioneze mai bine afacerea“.

Iar implicarea ei nu a fost trecută cu vederea într-o ţară în care absolute totul este monitorizat. Una dintre cele mai mari companii din Dubai şi din lume, Meraas, a contactat-o pentru a-i face o ofertă: „Mie îmi plăcea să fiu liberă, aveam ritmul meu, dar m-au convins acum vreo opt luni cu acest proiect nou şi îndrăzneţ.

Mi-au propus să fiu director de vânzări pe clinica BHSSCI (Beverly Hills Sunset Surgery Center International). Nu ştiam prea multe lucruri pe zona de spitale şi, cum nimic nu bate experienţa, am acceptat.

Eu sunt genul care se plictiseşte, trebuie să schimb mereu ceva, să învăţ ceva nou, pentru că altfel îmi pierd concentrarea. Şi mi-am zis: «Vasilica, lasă vacanţele, plimbările şi mergi acolo!»“. Însă a trebuit să renunţe la clinica ei.

O întreb cum s-a adaptat într-o lume plină de contraste, în care, din afară pare că ai foarte multe restricţii: „Eu cred în disciplină. Cred că o familie bună şi o carieră bună se ţin cu foarte multă disciplină. Depinde cum interpretezi restricţiile.

Aici, copiii până în 21 de ani nu au voie în cluburi sau nu vezi alcool la tot pasul şi asta nu este neapărat o restricţie. Dar poţi merge în restaurant sau la duty-free şi îţi iei tot ce vrei. Pentru mine, restricţiile de aici nu au un impact negativ.

Ai mai multă ordine în viaţă, ca femeie singură poţi merge şi la trei noaptea pe stradă, pentru că e totul monitorizat. Poţi să îţi uiţi portofelul şi imediat ţi-l aduce cineva sau îl găseşti tot acolo. Ai un confort şi o siguranţă“.

Este încă extrem de legată de România, unde ajunge cât de des poate, pentru că îi lipseşte verdeaţa. Şi, deşi locuieşte de ceva vreme în Dubai, împreună cu fiica ei, Cristina, în vârstă de 14 ani, nu şi-a luat încă o casă pentru că urăşte ratele şi preferă să strângă bani pentru locuinţa visurilor.

Conduce un bolid de lux, locuieşte cu chirie într-un cartier rezidenţial şi încearcă să se adapteze regulilor: „Cu relaţiile e mai dificil, deoarece nu ai voie să trăieşti în concubinaj aici, trebuie să fii căsătorit ca să stai cu cineva. E cumva ilegal“.

Suntem obişnuiţi cu medicii care vânează orice tip de pacient în goana lor după bani, dar ea a reuşit să educe atât pacientul, cât şi medicul cu care lucrează, deşi nu are studii în domeniu.

„Nu sunt adepta schimbării radicale, nu sunt adepta operaţiilor pentru ca nu ştiu cui să-i placă de tine sau să semeni cu cineva. Este un procent mare de adolescenţi care vor să se transforme în idolii lor. Dar dacă ai slăbit foarte mult după o sarcină, după o dietă şi cineva te poate ajuta, eu cred că este foarte bine.

După 40 de ani, cu toţii ne modificăm aspectul. Sunt adepta intervenţiilor de rejuvenare, a operaţiilor estetice după accidente sau anomalii din naştere. Nu îmi place schimbarea totală şi nu îmi plac doctorii care fac persoanele să arate la fel“.

Recunoaşte că lumea arabă a evoluat şi odată cu aceasta a evoluat şi ea. Şi pentru că pe străzi, în mall-uri sau la plajă am observat foarte multe localnice modelate estetic, am fost curioasă să aflu cum se împacă conservatorismul local cu „schimbarea la faţă“: „Şi aici lumea îşi face operaţii. Acum sunt la mare căutare liposucţia şi Brazilian butt, gen Kim Kardashian.

Cred că este un model apreciat de bărbaţii de aici. Cum ruşilor le plac femeile slabe, trase prin inel, celor de aici le plac femeile mai rotunjoare. Nu plinuţe, dar să aibă sâni şi fund“.

Vasilica este genul direct, o văd din felul în care vorbeşte cu angajaţii. Îmi dau seama că este greu să lucrezi cu atâtea naţii şi să înţelegi felul lor de a fi, pentru că în clinică sunt foarte mulţi expaţi.

Îmi spune că a primit oferte de a fi director de marketing în Los Angeles, dar a refuzat: „Nu am avut acelaşi sentiment ca aici de a rămâne. Sunt foarte orgolioasă şi cred că de aceea îmi place aici, că lumea nu te priveşte de sus, te respectă“.

Aşadar, o româncă face carieră într-un domeniu într-o continuă evoluţie şi pare că nu se opreşte aici, pentru că a învăţat regulile jocului: „Aici, în multinaţionale, fiind foarte mulţi bani, eşti susţinut să creşti. În viaţă trebuie să ştii să accepţi oportunităţile“.

sursa:okmaganize.ro

Trupa texană ZZ Top va lansa, vara aceasta, compilaţia aniversară „Goin’ 50”, care cuprinde 50 de piese lansate de grupul blues-Southern rock în cele cinci decenii de activitate.

Bazele ZZ Top au fost puse în 1969, iar retrospectiva aniversară dedicată fanilor cuprinde piese de pe cele 15 albume lansate, între altele, două de la începuturile trupei - „Salt Lick" şi „Miller's Farm" - şi compoziţii celebre precum „La Grange”, „Tush”, „I Thank You”, „Gimme All Your Lovin'" şi „Rough Boy”.

Setul va fi lansat pe 16 august. O versiune a „Goin’ 50”, cu 18 piese, va fi disponibilă din 14 iunie.

La începutul acestui an, Billy Gibbons, Dusty Hill şi Frank Beard au început o rezidenţă în Las Vegas, iar în august vor porni într-un turneu prin Statele Unite care va cuprinde 30 de concerte.

„Sunt 50 de ani şi cred că începem să fim destul de buni! Bărbile sunt, probabil, ceva mai lungi, dar nimic altceva nu s-a prea schimbat şi sperăm să rămână aşa”, a spus Billy Gibbons.

Între 4 iunie şi 12 iulie, ZZ Top se va afla în Europa, unde va concerta în ţări ca Finlanda, Suedia, Germania, Olanda, Cehia, Franţa şi Spania.

ZZ Top, înfiinţată în 1969, în Houston, Texas, este o trupă de blues-Southern rock. Devenită celebră în formula Billy Gibbons (voce, chitară), Frank Beard (tobe) şi Dusty Hill (bas, clape), trupa a lansat 15 albume de studio, care au fost vândute în peste 25 de milioane de copii doar în Statele Unite. Cel mai recent material de studio lansat este „La Futura”, apărut în 2012. Grupul, cunoscut pentru piese ca „Legs”, „Sharp Dressed Man” şi „Gimme all Your Lovin”, a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în 2004. Trupa a cântat la Bucureşti în 2009.