Adrian Despot despre Creative Camp: „În săptămâna aia zici că nu ești pe pământ ci într-un loc utopic”

Adrian Despot e un artist care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Fondatorul trupei Vița de Vie, de referință pentru scena de alternative rock din România, e cunoscut și pentru faptul că a sprijinit întotdeauna artiștii autohtoni. A fost în juriu la „Vocea României”, prezentator la radio și host de podcast. Pe tot parcursul carierei sale a încercat să descopere și să ajute tinerele talente. În cadrul glo Creative Camp, Adrian Despot a fost mentorul din săptămâna „Indie Rock”. Am vorbit cu el despre experiență, piesa „Șambala” de la Doru Stănculescu și dacă vom auzi mai multe influențe de „world music” pe noul VdV:

 

E AL DOILEA AN ÎN CARE PARTICIPI LA CREATIVE CAMP. CUM COMPARI EXPERIENȚA DE ANUL ACESTA CU CEA DIN 2020?

Creative Camp-ul de anul trecut a fost o gură de aer pentru artiști. Ne-a ajutat să ne creăm o comunitate 100% artistică în care să stăm și să cântăm de dimineața până seara. A ajutat și faptul că nu exista un scop precis. Dacă din săptămâna aia în care eram împreună ieșeau niște cântece era OK. Dacă nu, era OK. Experiența în sine a fost suficientă.

Anul ăsta s-au schimbat un pic regulile, din punct de vedere al produsului final. Scopul a fost reimaginarea unor melodii vechi românești într-o nouă formă. Aveam la dispoziție mai puțin de o săptămână să facem asta. Din start premisa a fost diferită. Tensiunea a fost mai mare, trebuia să livrăm o piesă la final.

AVÂND ÎN VEDERE ACEST SCOP DE A LIVRA O PIESĂ LA FINALUL SĂPTĂMÂNII, S-A SCHIMBAT ATMOSFERA PRINTRE ARTIȘTII DIN CREATIVE CAMP?

Creative Camp-ul reușește să te rupă de realitate. În săptămâna aia zici că nu ești pe pământ ci într-un loc utopic. E o viață perfectă în care singurul lucru care contează e relația cu ceilalți și muzica. Adevărul e că astfel de camp-uri se fac extrem de rar. Și atunci bucuria de a face parte dintr-un astfel de proiect era atât de mare încât nu mai aveai timp să stai și să te gândești la lucrurile nasoale din viața ta. Erau oameni cu o sete nebună de cântat. Dormeau foarte puțin. Cântau de dimineața până seara târziu.

CUM TE ÎMPACI CU ROLUL DE MENTOR? CREZI CĂ ȚI SE POTRIVEȘTE?

Nu mă consider un mentor. Nu mi-aș deschide o școală pentru tineri muzicieni. Dar cumva sunt foarte bun la chestia asta. Sunt 100% autodidact și am făcut multe lucruri bune și multe lucruri proaste, dar întotdeauna am încercat să învăț ceva din experiențele mele. Pe tot parcursul carierei m-am dezvoltat atât ca și muzician cât și ca producător sau inginer de sunet. Mai mult, în toți acești ani am reușit să scap și de orgoliu artistic, sentimentul că tot ce fac e genial și nu pot da greș. Am renunțat la chestiile astea. Fac un mentorat extrem de
democratic.

AI MENȚIONAT FAPTUL CĂ EȘTI AUTODIDACT, DAR SUNT CURIOS DACĂ AI AVUT LA RÂNDUL TĂU UN MENTOR CARE TE-A AJUTAT ÎN CARIERĂ?

Am avut foarte mulți mentori. Din păcate nu „in real time”. Unul dintre ei e Titus Munteanu, producătorul și creatorul conceptului de „Școala Vedetelor”. Nu ne-am înțeles deloc bine în timp ce lucram împreună. După mi a devenit cel mai bun prieten. El e omul care mi-a zis „păi de ce nu-ți faci tu muzica ta?”. I was like, „bă, chiar, de ce nu fac muzica mea?”. Dar nu am realizat că e un mentor pentru mine decât după ce nu a mai fost. Pe lângă asta, aș zice că mentorii mei sunt toate trupele pe care le-a ascultat. Am mușcat-o serios cu rock-ul. Am crezut 100% în el. Mi-am luat demență. Am ascultat totul analitic.

DE CE AI ALES PIESA „SHAMBALA” DE LA DORU STĂNCULESCU?

Sunt mare fan al muzicii românești. Am crescut pe vremea lui Ceaușescu cu alea două ore de televiziune unde să dădea muzică ușoară. Știu toți cântăreții, compozitorii, textierii, recunosc piesele. Plus că am un mare respect pentru cei care au fost înaintea mea. Din orice gen muzical. Un muzician bun nu poate să existe fără cei care au făcut o parte din drumurile pe care calcă el.

Mă tot gândeam ce piese am putea reorchestra, aveam mai multe variante, dar cu o săptămână înainte am dat de niște piese de la Doru Stănculescu, total întâmplător, și o înregistrare cu el cântând „Șambala”. Am fost dat pe spate. Mi s-a părut incredibil că a existat cineva ca Doru Stănculescu în perioada aia, care cânta o melodie din zona „world music”, care vorbește despre o lume imaginară în care trăiesc zeități. What?! Pe vremea lui Ceaușescu a exista așa ceva? Incredibil.

REACȚIA CELOR DIN CREATIVE CAMP A FOST ASEMĂNĂTOARE CÂND LE-AI PREZENTAT PIESA?

Când am ajuns în Camp le-am prezentat opțiunile, Irina de la Temple Invisible a făcut un demo după Aura Urziceanu, foarte mișto, trebuia să-l facem și pe ăla, dar am căzut de comun acord asupra „Șambala”. Ce a urmat a fost o nebunie. Toată ziua cântam, scoteam partituri de chitară, scriam versuri, reorchestram. Apoi a apărut un chitarist de la video, un cameraman, și ne-a zis că are un caval la el. După care într-o seară barmanul a venit cu o darbucă. A fost o demență. Practic ce făceam noi devenea un magnet pentru toți oamenii care erau acolo. Ne înmulțeam de la o zi la alta. Nu mă așteptam să iasă atât de bine. Sunt foarte fericit că am implicat mulți oameni în proiectul ăsta.

CARE CREZI CĂ A FOST CEA MAI IMPORTANTĂ LECȚIE PE CARE AU ÎNVĂȚAT-O DE LA TINE ARTIȘTII DE LA CREATIVE CAMP?

Cred că dedicația și pasiunea. Maturitatea mea le-a mai frânt un pic din aripile jocului. Programul a fost foarte strâns. Primele două zile în care am făcut jam session-uri au fost foarte mișto și plăcute. S-a râs și s-a cântat. Când am început să înregistrăm lucrurile au devenit serioase. Adică orele trebuiau să fie fixe, nu există că suntem obosiți sau alte scuze. Iau lucrurile în serios pentru că în muzică trebuie să existe aceste două elemente: plăcerea și profesionalismul. Produsul va avea de suferit dacă lipsește unul din astea două.

TU AI ÎNVĂȚAT CEVA LA CREATIVE CAMP DE LA TINERII CARE VOR SĂ FACĂ MUZICĂ?

De la tineri tot timpul îmi iau speranță și energie. Sunt tentat să zic că nu vine nimic din urmă. Sau că e de o calitate artistică îndoielnică, mai bine încadrată în divertisment decât în artă. Dar mă înșel. De fiecare dată când am un contact cu realitatea văd tineri care sunt nebuni după experimente și care vor să iasă din zona de confort.

ROCK-UL E UN STIL DE MUZICĂ ÎN CARE COLABORAREA E ESENȚIALĂ. ÎN ACELAȘI TIMP CREAȚIA VINE DE MULTE ORI ÎN MOMENTELE SOLITARE. PREFERI SĂ COMPUI ÎN STUDIO, ÎMPREUNĂ CU COLEGII, SAU ÎN SINGURĂTATE?

Cele mai multe piese pleacă din home studio-ul meu, care e un balcon închis, micuț, foarte asemănător cu camera în care am crescut. De aici pleacă majoritatea ideilor de chitară. O duc la studio, lucrăm împreună, îi dăm o formă și o înregistrăm. Apoi facem un premixaj, o duc acasă și încep să compun linia melodică și versurile. Mă întorc la studio, o înregistrez și încep s-o produc, s-o tai, s-o învârt. După tot procesul ăsta trebuie să reînvățăm piesa de la zero. S-a schimbat atât de mult încât nu mai are legătură cu ce am înregistrat. E un proces extrem de sinuos. Nu sunt poate foarte talentat dar sunt muncitor. Îmi ia destul de mult să le lucrez. Niște luni bune de gândit și de analizat.

VIȚA DE VIE A FOST IMPLICATĂ ANUL TRECUT ÎN JAM SESSION-UL DE LA BONȚIDA CU CEI DE LA SUBCARPAȚI ȘI GOLAN, AȚI SCOS PIESA „84-85”, ACUM VINE ȘI COVER-UL DE LA „ȘAMBALA”. VOR FI MAI MULTE INFLUENȚE DE „WORLD MUSIC” PE NOUL ALBUM VIȚA DE VIE?

E foarte posibil. Relația mea cu world music-ul a început prin 2009. Mi-am pus în cap să facem un album acustic cu Vița de Vie. Doi ani de zile am ascultat doar folk, indie, psychedelic, toate chestiile astea. Mi-am cumpărat și tot felul de mandoline și instrumente irlandeze, o nebunie. Și în perioada aia m-am împrietenit cu „world music”. După albumul acustic am avut mari probleme să mă întorc la satane, la rock-ăială. M-am transformat într-un alt om.

Știi ce-mi place cel mai mult la „world music”? În tot ce înseamnă industrie muzicală, inclusiv în trap, rock, EDM, electro, metal, calculatorul intervine extrem de virulent asupra emoției. Toată perfecțiunea asta elimină factorul uman. Elimină orice înseamnă eroare, greșeală, o respirație, o întârziere, toate chestiile astea care umanizează muzica. Astea sunt evidente în „world music”. Oamenii ăia cântă toți odată, nici nu ai cum să editezi. Caut umanizarea asta în muzică. E colacul de salvare. Aș vrea să culeg folclor din munți, nu ce vedem la televizor, e unul dintre visurile mele.

Lasă un răspuns

RSS
Follow by Email