Micuța Michelle Obama și-a petrecut copilăria în cartierul South Side din orașul Chicago, împărțind aceeași cameră cu fratele ei, Craig, în apartamentul de la etaj al familiei, jucându-se de-a prinselea prin parc și învățând de la părinții săi, Fraser și Marian Robinson, să spună întotdeauna și fără teamă ceea ce gândește.
Peste câțiva ani, viața a îndepărtat-o de casă, purtând-o din sălile de curs ale Universității Princeton, unde a descoperit cum e să fii singura femeie de culoare dintr-o încăpere, până în biroul elegant dintr-un zgârie-nori de sticlă, unde a lucrat și a fost apreciată ca avocat corporatist – și unde, într-o dimineață de vară, și-a făcut apariția un student la drept, pe nume Barack Obama, dându-i peste cap toate planurile pe care și le făcuse cu atâta minuțiozitate.
În această carte, pentru prima dată, Michele Obama descrie primii ani ai căsniciei sale, când încerca să găsească echilibrul între carieră și ascensiunea rapidă în politică a soțului ei.
Ne dezvăluie detalii intime din discuțiile pe care le-au purtat înainte de candidatura lui Barack Obama la președinție și impresii despre rolul pe care ea l-a jucat în campania lui electorală, ca o figură populară, dar și foarte des criticată. Cu un stil narativ grațios, presărat cu umor și o sinceritate neobișnuită, Michelle Obama ne oferă o poveste vie din culisele vieții ei, relatând secvențe neștiute despre lansarea istorică a familiei ei pe scena internațională, precum și din viața lor ca familie prezidențială, de-a lungul celor opt ani spectaculoși petrecuți la Casa Albă – în care și-a descoperit propria țară, iar America a descoperit-o pe ea.
Povestea mea ne poartă prin bucătăriile modeste din Iowa și prin sălile de bal de la Palatul Buckingham, prin momente de durere sfâșietoare și ambiție fără limite, aducându-ne aproape de sufletul unei figuri unice, inovatoare a istoriei, în timp ce se străduiește să trăiască autentic, punându-și forța și vocea în serviciul unor idealuri mai înalte. Spunându-și povestea cu sinceritate și îndrăzneală, ne aruncă o provocare nouă, celorlalți: Cine suntem și cine dorim să devenim?
„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m‑a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi‑a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să‑mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m‑au învățat să descopăr ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chiar dacă nu e totul frumos sau perfect. Chiar dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.”
Am ales cele mai relevante filme româneşti ale anului, din cele 25 de titluri de ficţiune care au ajuns în 2018 în cinematografe.
Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeţii 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.
Nu mai puțin de 25 de filme românești de ficțiune și-au găsit locul în 2018 în cinematografe, însă distribuția lor a variat de la doar una-două săli, cu reclamă aproape zero, până la zeci de săli în numeroase orașe, cu o promovare intensă.
Totul depinde de tipul de film, de vizibilitatea pe care o câștigă (cu sau fără premii), de interesul pe care și-l dau producătorul și distribuitorul, dar uneori și de conjunctură.
Asta face ca numărul de spectatori să pornească de la o mie sau două (sau chiar de la câteva sute în unele cazuri triste) și să ajungă la câteva zeci de mii sau chiar 200.000, cifra miraculoasă spre care se îndrepta vertiginos „Moromeții 2”, de Stere Gulea, la începutul lunii decembrie.
Anul 2018 a adus destul de multe lucruri bune cinema-ului românesc.
Pentru al doilea an consecutiv, selecția oficială de la Cannes a ocolit filmele de lungmetraj românești (programul ACID – „Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion”, tot de pe Croazetă, a cuprins totuși coproducția belgiano-română „Singură la nunta mea”, de Marta Bergman).
Însă Ursul de Aur de la Berlin a fost câștigat de „Nu mă atinge-mă”, controversarul film-experiment al Adinei Pintilie (ce se va lansa în cinematografe abia la 1 februarie 2019), iar Globul de Cristal de la Karlovy Vary, un alt festival prestigios, a ajuns în premieră tot la un film românesc, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, curajosul film al lui Radu Jude.
La Locarno, trofeul de interpretare feminină a fost câștigat de o foarte tânără actriță română la debut, Andra Guți, pentru rolul său din „Alice T.”, noul film regizat de Radu Muntean.
La Sarajevo, Ioana Uricaru a fost premiată pentru regia primului ei film, „Lemonade”, care a avut premiera mondială în secțiunea Panorama de la Berlinale. Iar la Varșovia, o altă regizoare din România, Anca Damian, a primit tot premiul de regie, pentru „Moon Hotel Kabul”.
Iar acestea nu sunt decât cele mai vizibile selecții și premii.
De altfel, 2018 va rămâne probabil și ca anul cu cele mai multe filme realizate de femei regizor. La o simplă enumerare, fără a discuta acum valoarea lor, au fost în săli: „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Ivana Mladenovic, „Lemonade”, de Ioana Uricaru, „Un prinț și jumătate”, de Ana Lungu, „În pronunțare”, de Mihaela Popescu, „Singură la nunta mea”, de Marta Bergman, „Moon Hotel Kabul”, de Anca Damian, și „Pup-o, mă!”, de Camelia Popa. La acestea trebuie adăugată, bineînțeles, Adina Pintilie, cu „Nu mă atinge-mă”, despre care se va discuta cu siguranță mai mult în 2019, când filmul va putea fi văzut de publicul larg, nu doar de cel festivalier.
Un adevărat desant feminin care aduce o certă înnoire.
Nici numărul debutanților în lungmetrajul de ficțiune nu este de neglijat. Cele mai importante nume, demne de a fi reținute: Adina Pintilie, Ivana Mladenovic, Ioana Uricaru, Andrei Crețulescu („Charleston”), Hadrian Marcu („Un om la locul lui”), Mihaela Popescu, Bogdan Theodor Olteanu („Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”), Marta Bergman sau Liviu Mărghidan (cu filmul pentru copii „Străjerii”, o altă premieră pentru cinema-ul românesc al ultimelor decenii). Tot la debut, dar cu filme puțin relevante, au fost și: Dragoș Buliga („Vânătorul de spirite”), Vlad Zamfirescu („Secretul fericirii”), Tedy Necula („Coborâm la prima”) și Camelia Popa.
Estetic și tematic, cea mai radicală înnoire a adus-o același „Nu mă atinge-mă”, de Adina Pintilie, care nu seamănă cu nici un alt film românesc de până acum. Am scris despre el pe larg, și cu entuziasm, aici. Însă din cauza amânării lansării sale în cinematografe pentru 2019, am decis să nu îl includ în topul pe 2018, deși foarte probabil ar fi ocupat prima poziție, datorită caracterului său inovator.
Filmul Adinei Pintilie este, cred, vârful de lance dintr-o direcție artistică mai amplă care contracarează realismul dominant al Noului Cinema Românesc al ultimilor 15 ani. Este o direcție mai radicală, riscantă, extrem de personală, în care ficțiunea se îmbină cu documentarul și în care își fac apariția teme noi și personaje marginale – o dovedesc și „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Ivana Mladenovic, „Un prinț și jumătate”, de Ana Lungu, și, într-o măsură ceva mai mică, „În pronunțare”, de Mihaela Popescu, și „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, de Bogdan Theodor Olteanu.
O a doua direcție care încearcă să se desprindă de NCR este mai mainstream și se inspiră, estetic, din diferite perioade, onorabile, ale cinema-ului american. Dacă în 2017 a fost cazul lui „Un pas în urma serafimilor”, de Daniel Sandu, în 2018 această idee a fost susținută de comedia neagră „Charleston”, de Andrei Crețulescu, și de comedia romantică „Povestea unui pierde-vară”, de Paul Negoescu, ambele filme fiind inedite în cinematografia română.
Câțiva din autorii consacrați ai Noului Cinema și-au continuat căutările tematice și stilistice: Radu Muntean, Radu Jude, Constantin Popescu și Florin Șerban.
La fel ca în 2017, nici în acest an nu au lipsit filme realizate în siajul realismului Noului Val: inspirat în special din Mungiu – „Lemonade”, de Ioana Uricaru; sau inpirat în special din Muntean – „Un om la locul lui”, de Hadrian Marcu.
O premieră în 2018 a fost și lansarea primului film românesc de lungmetraj realizat în 3D, „My Life Rehearsed In One Leg”, un film de o oră regizat de Bogdan Mustață, care a fost prezentat, în mai multe proiecții, doar într-o foarte mică sală a CINETic (Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative, înființat în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, ca departament de cercetare).
2018 a adus de asemenea și noi filme realizate de trei regizori veterani: unul cu un foarte mare succes de public și cu unele calități, „Moromeții 2”, de Stere Gulea, iar alte două complet ratate, desuete și trecute neobservate: „Cine a ucis Crăciunul?”, de Dinu Tănase, și „Fals tratat de mântuire a sufletului”, de Nicolae Mărgineanu. La ele ar trebui adăugat și ultimul film, neterminat, al lui Radu Gabrea (plecat dintre noi în 2017) – „Pianul în ceață”, care a avut parte doar de câteva proiecții la Cinema Union din București.
Din zona foarte bogată a scurtmetrajelor, merită menționate cel puțin „Cadoul de Crăciun” (r. Bogdan Mureșanu), selectat și premiat la numeroase festivaluri, precum și „Albastru şi roşu, în proporţii egale” (r. Georgiana Moldoveanu), selectat la Cinéfondation la Cannes, și „Patul lui Procust” (r. Andrian Împărățel), selectat la Locarno.
Cele mai bune filme românești din 2018
Pentru că nu am găsit nici un lungmetraj românesc, dintre cele lansate în cinematografe, pe care să îl consider un mare film, am ales doar șase titluri, care cred că au cea mai mare relevanță (stilistic, dar și tematic) și pe care cred că istoria cinema-ului românesc merită să le rețină. Sunt filmele pe care le-am apreciat cel mai mult.
Extrem de diferite între ele (unele mai îndrăznețe, altele mai convenționale), sunt filme cu multe calități, deși nici unul nu mi-a plăcut până la capăt (am încercat să explic diferitele rețineri, mai mari sau mai mici, în fiecare din cronicile pe care le-am dedicat acestora de-a lungul lui 2018, disponibile dând click pe titluri). De aceea, nici nu le-am așezat într-un clasament, ci le-am pus în ordinea în care au intrat în cinematografe.
„Pororoca” – Constantin Popescu (premiera mondială în 2017)
Fără a fi inovator, „Pororoca”, al treilea lungmetraj al regizorului Constantin Popescu, este totuşi un film solid, care oferă o experiență de vizionare intensă și în care Bogdan Dumitrache face probabil cel mai puternic rol al său de până acum.
„Soldații. Poveste din Ferentari” – Ivana Mladenovic (premiera mondială în 2017)
Conceput ca un film antispectacular și dedramatizat, dar asumat polemic, „Soldaţii. Poveste de Ferentari”, debutul în lungmetrajul de ficţiune al regizoarei Ivana Mladenovic, poate rămâne, prin curajul său formal şi tematic, un reper în cinema-ul românesc.
„Un prinț și jumătate” – Ana Lungu
Cum trecem peste moartea unui prieten? Este întrebarea care traversează discret noul film, intimist, realizat de tânăra regizoare Ana Lungu, ultra-stilizatul „Un prinţ şi jumătate”, care îi are în rolurile principale pe Iris Spiridon, Marius Manole şi István Teglas.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – Radu Jude
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, cel mai nou film realizat de Radu Jude, discută într-o manieră neconvenţională masacrul de la Odessa din 1941, comis de trupele române la ordinul lui Ion Antonescu.
„Lemonade” – Ioana Uricaru
„Lemonade”, debutul în lungmetraj al regizoarei Ioana Uricaru, este o dramă puternică, dar nu şi foarte inventivă, despre cum visul american se poate transforma într-un coşmar, prin prisma întâmplărilor unei asistente medicale din România care ajunge în SUA în încercarea de a-şi face un viitor.
„Alice T.” – Radu Muntean
„Alice T.”, noul film al lui Radu Muntean, este portretul puternic, incomod şi dureros al unei adolescente în România de astăzi, cu o tânără actriță la debut, Andra Guți, foarte bună.
O mențiune specială trebuie să meargă la „My Life Rehearsed In One Leg”, realizat de Bogdan Mustață – primul film românesc de lungmetraj în 3D.
…………………………………………
Urmează o serie de nouă filme în care am găsit mai multe calități (pe unele le-am apreciat mai mult decât pe altele), dar pe care nu le consider la fel de relevante și de ambițioase ca cele șase de mai sus.
În ordinea lansării lor în cinematografe: „Charleston”, de Andrei Crețulescu (premiera mondială în 2017); „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, de Bogdan Theodor Olteanu; „Povestea unui pierde-vară”, de Paul Negoescu; „Singură la nunta mea”, de Marta Bergman; „Moromeții 2”, de Stere Gulea; „Un om la locul lui”, de Hadrian Marcu; „Moon Hotel Kabul”, de Anca Damian; „Dragoste 1. Câine”, de Florin Șerban; „În pronunțare”, de Mihaela Popescu.
…………………………
Celelalte filme lansate în 2018: „Cine a ucis Crăciunul?”, de Dinu Tănase; „Scurtcircuit”, de Cătălin Saizescu (premiera mondială în 2017); „Vânătorul de spirite”, de Dragoș Buliga (premiera mondială în 2017); „Pianul în ceață” (neterminat), de Radu Gabrea; „Străjerii” (film pentru copii), de Liviu Mărghidan; „Fals tratat de mântuire a sufletului”, de Nicolae Mărgineanu; „Secretul fericirii”, de Vlad Zamfirescu; „Coborâm la prima”, de Tedy Necula; „Pup-o, mă!”, de Camelia Popa; și „141 A.D Misiune în Dacia”, de Octavian Repede (lansat exclusiv pe platforma Vimeo).
Statuia din bronz a reginei Maria va fi dezvelită miercuri, la Ashford, în Elwick Place, spaţiu aflat în mijlocul unui nou centru civic, în proximitatea zonei istorice şi a Parcului Victoria, principala zonă verde a oraşului, care poartă numele vestitei suverane, bunica paternă a reginei.
Graţie poziţiei centrale în care va fi amplasată, statuia înaltă de 2,2 metri, promite să devină, în timp, unul dintre reperele oraşului Ashford, un oraş dinamic şi în curs de expansiune.
Amplasarea statuii este o iniţiativă a Institutului Cultural Român, realizată cu sprijinul financiar al Guvernului României, prin Programul Centenar, derulat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, şi în parteneriat cu Consiliul Local Ashford.
Ceremonia de dezvelire va avea loc începând cu ora 12.00. Alături de preşedintele ICR, Liliana Ţuroiu, la ceremonie vor mai participa ambasadorul României la Londra, Dan Mihalache, ASR Principesa Elena, Gerry Clarkson CBE, preşedintele Consiliului Local Ashford, Jessamy Blanford, primarul oraşului Ashford, adjunctul Lordului Locotenent - reprezentantul reginei Elisabeta a II-a pentru comitatul Kent, şi marele şerif al comitatului.
Dezvelirea statuii va fi urmată de o recepţie şi de proiecţia unui film documentar dedicat Reginei Maria, realizat pentru TVR de Camelia Csiki.
Ca urmare a câştigării concursului de soluţii demarat de ICR în vara acestui an, opera este realizată de sculptorul Valentin Duicu, absolvent al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti - Secţia Sculptură.
Preşedintele ICR, Liliana Ţuroiu a declarat, înaintea ceremoniei: "Institutul Cultural Român este onorat să poată evoca personalitatea Reginei Maria prin remarcabila operă de artă a tânărului sculptor român Valentin Duicu. El ne-o readuce pe marea regină în faţa ochilor, aşa cum trebuie să o fi văzut cei care au fost martori la ceremonia încoronării ei ca Regină a României Mari, în 1922.
Acest eveniment remarcabil, organizat la iniţiativa ICR, stă sub semnul unei femei extraordinare, un exemplu prin frumuseţea şi eleganţa ei, al unei regine ce s-a remarcat prin inteligenţa şi forţa prezenţei sale, prin distincţie şi prin cultură, prin talentul de "ambasador irezistibil", un nume influent al istoriei României şi care se numără printre cele mai importante personalităţi născute în această parte a Angliei.
Regina Maria poate reprezenta şi astăzi o sursă de inspiraţie pentru toate acele femei inteligente, curajoase şi fermecătoare care, chiar dacă nu poartă pe cap o coroană, au de apărat valori, de depăşit dificultăţi şi de lăsat ceva durabil în urma lor.
Este deja cunoscut faptul că, pe tot parcursul anului 2018, Institutul Cultural Român a organizat, atât în ţară, cât şi prin reprezentanţele sale din străinătate, mii de evenimente care vorbesc despre istoria noastră. De data aceasta, însă, lăsăm deoparte vorbele şi înfăptuim istorie.
Acesta este un proiect unic pentru ICR şi suntem mândri că putem finaliza acest an lăsând în urma noastră o moştenire culturală concretă, chiar în locul de naştere al Reginei".
Gerry Clarkson CBE, preşedintele Consiliului Local Ashford, mărturisea că instalarea acestei statui în Ashford este o sursă de mândrie pentru oraş: "Atunci când Institutul Cultural Român ne-a abordat în vederea ridicării monumentului, am ştiut imediat că locul cel mai potrivit era Elwick Place, acest nou centru care va deveni inima oraşului nostru.
Consider că este locul cel mai potrivit pentru omagierea unei personalităţi care a jucat un rol atât de decisiv în împlinirea idealurilor de unire ale ţării sale de adopţie, imediat după încheierea Primului Război Mondial.
Ne dorim ca, din ce în ce mai mulţi locuitori ai oraşului Ashford şi ai comitatului Kent să afle povestea acestei remarcabile prinţese britanice devenită regină a României".
Mircea Cărtărescu şi Clara Usón, scriitori dedicaţi generaţiei şi timpului lor istoric, se reunesc în jurul unei mese rotunde pentru a vorbi despre creaţia artistică şi despre mult discutatul rol al intelectualului în societate, joi, de la ora 18.30, la Institutul Cervantes din Bucureşti.
O discuţie moderată de scriitoarea şi jurnalista Mariana Sipoş.
Din perspectiva operei şi a tradiţiei literare a fiecăruia dintre ei, întâlnirea se va axa în principal pe natura şi vocaţia universală a propriei opere artistice.
Clara Usón s-a născut la Barcelona în 1961. Are o diplomă în Drept obţinută la Universitatea din Barcelona. Primul său roman, "Las noches de San Juan", a câştigat premiul Femenino Lumen în 1998. A publicat, de asemenea Primer vuelo (2001), "El viaje de las palabras" (2005) y "Perseguidoras" (2006). În 2009, Clara Usón a câştigat premiul Biblioteca Breve cu romanul său "Corazón de napalm". În anul 2012, a publicat "La hija del Este", tradusă în limba română, care a obţinut Premiul Criticilor din Spania, Premiul Ciutat de Barcelona şi Premiul pentru Cultură mediteraneană. Recent, a fost distinsă la Târgul de Carte Guadalajara (Mexic), cu Premiul Sor Juana Inés de la Cruz pentru ultimul ei roman "El asesino timido", în care face o radiografie sociologică a generaţiei care a trăit în prima ei tinereţe tranziţia spaniolă. Clara Usón este autoare a opt romane. Tema sinuciderii este recurentă în lucrarea sa, bazându-se pe referinţe literare universale, cum ar fi Pavese. Operele lui Cehov sunt una dintre principalele influenţe literare iar angajamentul său faţă de valorile generaţiei sale şi ale societăţii, asemenea lui Cărtărescu, o transformă într-unul dintre cele mai lucide modele atât la nivel aristic, cât şi social, dovadă fiind toate premiile şi distincţiile sale, atât naţionale, cât şi internaţionale.
Mircea Cărtărescu s-a născut la Bucureşti în 1956. Are un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre postmodernismul românesc. Prozator, poet şi eseist, are mai mult de 30 de cărţi traduse în 24 de limbi. În acest an, Cărtărescu a primit premiul Formentor de las Letras, unul dintre cele mai importante premii literare, pentru întreaga sa activitate. Juriul, reunit la Buenos Aires, a subliniat că lucrarea sa se remarcă prin "puternica sa abilitate narativă" şi "cunoaşterea excepţională a bibliotecii universale".
Cărtărescu a câştigat importante premii literare atât naţionale, cât şi internaţionale: Premiul de la Leipzig pentru Înţelegere Europeană, Premiul de literatură al Casei Culturilor din Berlin, Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, Premiul "Gregor von Rezzori" şi premiul "Thomas Mann" pentru literatură. Vocea lui este considerată de critica literară drept cea mai importantă din literatura română actuală, iar numele său este de ani de zile în cărţi pentru Premiul Nobel pentu Literatură. "Travesti", "Frumoasele străine", "De ce iubim femeile", "Levantul", "Solenoid", "Ochiul căprui al dragostei noastre" sunt câteva dintre lucrările sale traduse în limba spaniolă. Copilăria, familia, dragostea în toate formele sale sunt descoperite şi redescoperite în scrierile sale.
Evenimentul este organizat de către Ambasada Spaniei la Bucureşti prin Biroul Ataşatului pentru Educaţie al acesteia, şi de Institutul Cervantes din Bucureşti.
Miercuri se împlinesc 35 de ani de la moartea marelui actor Amza Pellea, prilej cu care fiica sa, Oana Pellea, a transmis un mesaj pe Facebook.
„35 de ani fără tată-Amza. Dor mare şi greu...parcă din ce în ce mai mare şi mai greu. Mulţumesc celor care nu l au uitat şi îl iubesc şi astăzi. Aprindeti o lumânare pentru sufletul lui bun şi daţi o cană de apă pomană unui suflet însetat. Tare vă mulţumesc”, a scris Oana Pellea pe contul său de socializare.
35 de ani fara tata-Amza. Dor mare si greu...parca din ce in ce mai mare si mai greu.Multumesc celor care nu l au uitat...
Amza Pellea a fost unul dintre cei mai importanţi actori români, distingându-se atât în teatru cât şi în film.
A fost interpretul lui Nea Marin, binecunoscutul personaj de sorginte populară care i-a relevat atât de bine disponibilităţile pentru comedie.
S-a născut la Băileşti într-o familie cu cinci copii, tatăl său s-a numit tot Amza Pellea şi a fost directorul cooperativei "Munca Noastră" din Băileşti în anul 1933.
A absolvit cursurile Colegiului Naţional Carol I din Craiova. Un reprezentant al Promoţiei de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s-a impus ca unul dintre actorii cei mai dotaţi ai scenei româneşti.
A fost profesor la IATC. Pe scena craioveană realizează, în perioada stagiaturii de trei ani (1957-1959), nu mai puţin de 14 roluri, între care Jack Worthing (Ce înseamnă să fii onest, de Oscar Wilde), Vedernikov (Ani de pribegie, de Aleksei Arbuzov), Vladică Ilarion (Tudor din Vladimiri, de Mihnea Gheorghiu), Comandantul vasului (Tragedia optimistă a lui Vsevolod Visnevski), Bepe (Galcevile din Chioggia, de Carlo Goldoni), Horatio (Hamlet de Shakespeare), Colonelul Dobre (Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tautu), Otto Katz (Soldatul Svejk de Jarolav Hasek), Esteban (Fântâna turmelor de Lope de Vega).
Pe scena Teatrului de Comedie crează alte personaje, printre care Brettschneider (Svejk în al doilea război mondial de Brecht - 1962), Pietro (Umbra de E. Svart - 1963), Manole (Somnoroasa aventură, de Teodor Mazilu - 1964), Subcomisarul (Capul de răţoi de G. Ciprian - 1966), Platonov (Un Hamlet de provincie de Cehov - 1967), Voievodul Basarab (Croitorii cei mari din Valahia de Al. T. Popescu - 1969), Noah (Arca bunei speranţe de I.D. Sarbu - 1970), Hrisanide (Interesul general, de Aurel Baranga - 1972), Hickok (Buffalo Bill şi indienii, de A. Kopit - 1973), "inginerul" din Nic Nic.
Roluri la Teatrului Naţional din Bucureşti Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti dă viaţă lui Petre Dinoiu (Comoara din deal, de Corneliu Marcu - 1977) şi lui Vlad Ţepeş (A treia ţeapă, de Marin Sorescu - 1979).
Ultimul rol creat la teatru îl readuce pe scena Teatrului de Comedie, realizând - în regia lui Gheorghe Harag - personajul bătrânului moşier Muromski în Procesul de Suhovo-Kobilin - 1983.
Amza Pellea a interpretat atât personaje istorice (Vladica Hariton din Tudor din Vladimiri, de Mihnea Gheorghiu, Voievodul Basarab din Croitorii cei mari din Valahia, de Al. Popescu, rolurile din Tudor, Răscoala, Haiducii, Dacii, Columna, Mihai Viteazul), cât şi personaje contemporane (Ailincii din Secunda 58, de Dorel Dorian, Manole din Somnoroasa aventură de T .Mazilu), dar şi personaje din repertoriul clasic universal (Esteban din Fântâna turmelor, de Calderon, Horaţiu din Hamlet, Platonov din Un Hamlet de provincie, de Cehov).
Cel mai bun actor
Rămas probabil în constiinţa publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul şi prin Nea Marin, reuşeşte în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte să atingă ambele personaje.
Umilul, şi câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză şi tragică a soldatului ţăran din primul război.
A câştigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepţional (Manolache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică şi Ernest Mafeti, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după "Velerim şi Veler Doamne" de Victor Ion Popa.
22 martie 1973 - 24 septembrie 1974 - director al Teatrului Naţional din Craiova.
A fost căsătorit timp de 25 de ani din 1958 până la moartea sa în 1983 cu Domnica Mihaela din familia Policrat din Craiova.
A decedat în data de 12 decembrie 1983 la Bucureşti la vârsta de doar 52 de ani. Este înmormântat la cimitirul Bellu.
Autorul atacului armat de marţi seara în apropierea târgului de Crăciun din Strasbourg este un bărbat în vârstă de 29 de ani şi se află pe o listă de supraveghere a serviciilor de securitate internă din Franţa, fiind suspectat că prezintă un risc pentru securitate, au anunţat autorităţile citate de Reuters.
Suspectul născut în Strasbourg este cunoscut de poliţie în legătură cu activitatea infracţională fără caracter terorist.
Mai mult, locuinţa sa a fost percheziţionată în dimineaţa zilei în care a avut loc atacul, în legătura cu un jaf, potrivit unor surse din poliţie. AFP, însă, scrie că suspectul trebuia să fie arestat marţi dimineaţa de jandarmi în cadrul unei anchete pentru tentativă de omor, dar nu se afla acasă. În urma percheziţiilor, poliţiştii au găsit grenade.
El este înarmat şi a reuşit să fugă pe jos de la locul atacului, deşi a fost rănit de o patrulă de soldaţi în urma unui schimb de focuri produs în cartierul în care s-ar fi ascuns. Suspectul s-a baricadat pe rue d'Epinal, unde au fost auzite schimburi de focuri de armă.
„A avut două rânduri de confruntări cu forţele de securitate", a declarat ministrul de Interne francez Christophe Castaner, care a spus că au fost intensificate controalele la frontieră şi a fost sporită securitatea la toate târgurile de Crăciun.
Există suspiciunea că o a doua persoană ar fi fost implicată în atacul armat soldat cu 4 morţi şi 12 răniţi.
Autorităţile cred că atacul a avut o motivaţie teroristă, motiv pentru care Franţa se află în alertă ridicată.
Potrivit Ministerului de Interne, 350 de persoane au fost mobilizate pe teren, inclusiv 100 de persoane din poliţia judiciară, şi două elicoptere. Serviciile RAID, BRI, Operation Sentinel sunt pe teren.
"Mijloace suplimentare" au fost trimise de guvern la Strasbourg, anunţă ministerul. Emmanuel Macron "se va întâlni cu un mic consiliu de apărare miercuri, 12 decembrie, după Consiliul de Miniştri, dat fiind atacul de la Strasbourg", a anunţat Palatul Elysee.
În prezent, oraşul Strasbourg face obiectul unei reţele consolidate.
Miercuri dimineaţă manifestaţiile vor fi interzise de prefecţi pentru a permite poliţiei să "se mobilizeze total", adaugă Christophe Castaner.
Guvernul a decis să treacă la starea de urgenţă, prin întărirea controalelor la frontiere şi punerea în aplicare a unor controale mai ample în toate târgurile de Crăciun care au loc în Franţa pentru a evita riscul unor alte atacuri.
Va exista, de asemenea, o mobilizare suplimentară a dispozitivelor forţelor de ordine pe întreg teritoriul francez, anunţă acesta.
Sute de agenţi de poliţie, jandarmi şi militari au fost mobilizaţi în centrul oraşului Strasbourg.
Marţi seara, în jurul orei 20.00, un individ înarmat cu o armă automată a pătruns în perimetrul Târgului de Crăciun desfăşurat în centrul oraşului francez Strasbourg, şi a deschis focul în mulţime.
Cel puţin 15 persoane au fost împuşcate. Atentat la Strasbourg, la Târgul de Crăciun.
România – Ungaria, la Euro 2018 de handbal feminin. Tricolorele se califică în semifinale dacă bat sau fac egal. De asemenea, ne-ar putea duce în penultimul act și un eșec la maximul două goluri.
Meciul cu maghiarele, azi, ora 19.00, la TVR 1. Tricolorele se califică în semifinale dacă bat.
O victorie ne-ar scuti de alte calcule. Am termina Grupa Principală 2 pe prima poziție.
Dacă termină egal, fetele lui Martin Ambros ar acumula cel puțin 7 puncte și nu pot scăpa locul 2.
Chiar și cu un egal, România poate prinde locul 1, dacă Olanda pierde cu Germania, iar în semifinale ar juca cu locul 2 din Grupa principală I, Franța, Muntenegru sau Suedia.
Tricolorele pot ajunge în semifinale și în cazul unei înfrângeri cu Ungaria, dar la maximum două goluri. Pentru asta e nevoie însă ca Norvegia să învingă Spania!
În această situația, România ar fi la egalitate de puncte, șase, cu Ungaria și Norvegia, dar ar termina pe locul 2 și ar juca în semifinale cu Rusia, câștigătoarea Grupei principale I.
În acest moment clasamentul în trei între România, Ungaria și Norvegia arată astfel:
România (golaveraj +8), Norvegia (+5), Ungaria (-13).
În cazul în care pierdem la trei goluri diferență avem același golaveraj cu Norvegia (+5), iar următorul criteriu de departajare este numărul mai mare de goluri marcate în meciurile dintre cele trei echipe aflate la egalitate. Norvegia are 61 de goluri marcate (23 cu România și 38 cu Ungaria). Astfel, România, care are 31 de goluri marcate Norvegiei, ar trebui să înscrie cel puțin de 31 de ori și cu Ungaria.
Rezultatele între România, Norvegia și Ungaria: România – Norvegia 31-23 Ungaria – Norvegia 25-38 S-ar putea ajunge și la egalitate între cinci echipe, dacă România pierde cu Ungaria, Germania bate Olanda, iar Norvegia învinge Spania.
Situația în acest moment între cele cinci formații arată astfel:
