Author: admin

Prima carte a Papei Francisc în care îşi prezintă viziunea despre politică şi societate. Vreme de un an, Papa Francisc a avut douăsprezece întrevederi cu intelectualul francez Dominique Wolton.

Rezultat al acelor întâlniri pline de omenie şi căldură, acest dialog excepţional şi inedit abordează în deplină libertate marile teme ale epocii noastre, dar şi ale existenţei umane: pacea şi războiul, politica şi religiile, mondializarea şi diversitatea culturală, fundamentalismele şi laicitatea, Europa şi migranţii, ecologia, inegalităţile pe plan mondial, ecumenismul şi dialogul interreligios, individul, familia, alteritatea, timpul, încrederea şi bucuria. 

CUMPARA cartea: AICI !

Scrisă fără urmă de conformism și evitând limba de lemn, această carte ilustrează viziunea Papei despre Biserică şi despre societate: dărâmarea zidurilor şi construirea de punţi între oameni, naţiuni şi credinţe religioase. 

Este prima dată când o serie de convorbiri cu cel care domneşte asupra Curiei şi politicii Vaticanului nu sunt adunate într-o culegere servilă de afirmaţii, ci se constituie într-un adevărat dialog – este adevărat, plin de capcane şi contradicţii. În unele zile, Dominique Wolton se vădeşte mai vorbăreţ decât papa; în altele, decide să asculte tăcerile gazdei sale; iar alteori, cei doi interlocutori permit umorului să izbucnească. 

Julie Clarini, Le Monde

Niciodată un suveran pontif nu s-a destăinuit atât de radical în faţa unui intelectual francez! Vreme de un an, sociologul Dominique Wolton a primit confesiunile Papei Francisc. Douăsprezece întâlniri în doi, de câte două ore fiecare, desfăşurate la Vatican. Aceste confesiuni inedite despre război, mondializare, migranţi, ecologie, inegalităţi, dar şi pe teme foarte personale – de pildă, surprinzătoarea psihanaliză a înaltului prelat argentinian consumată la vârsta de 42 de ani – dau substanţa acestei cărţi de convorbiri.

Vincent Mongaillard, Le Parisien

Jorge Mario Bergoglio, cardinal-arhiepiscop de Buenos Aires, a fost ales Papă şi a luat numele de Francisc la 13 martie 2013. Este primul Papă care provine din Ordinul Iezuit şi cel dintâi Sfânt Părinte din istoria Bisericii Romano-Catolice care reprezintă continentul latino-american. 

Dominique Wolton este director de studii la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS). A fondat revista internaţională Hermès (editată de CNRS) și, din 1988, este directorul acestei publicații. În cadrul teoriei sale despre comunicare, acest sociolog privilegiază omul şi politica în raport cu tehnica şi economia. Este autorul a peste 30 de lucrări traduse în 20 de limbi.

Dupa 6 editii in care ne-am concentrat pe imbunatatirea conditiilor si experientei oferite participantilor de la an la an dar si pe cresterea acestui festival pentru a deveni unul de referinta la nivel European noi credem ca am reusit, feed-back-ul referitor la aceste lucruri fiind unul mai mult decat pozitiv.

Astfel, a venit timpul sa facem un alt upgrade care tine si de calitatea actului artistic.

Incepand de la editia din 2019, Rockstadt Extreme Fest va avea DOUA SCENE MARI !

De asemenea, sectiunea food-court va fi mutata intr-un alt areal din interiorul festivalului, cu acces facil si care va oferi o diversitate si mai mare in ceea ce priveste mancarea si cu un spatiu mult mai generos pentru servirea mesei.

NOI CONFIRMARI LA FESTIVAL

CLAWFINGER

CLAWFINGER s-a reunit si revine puternic dupa mai mult de patru ani de tacere. infiintata la inceputul anilor '90, formatia isi descrie stilul muzical drept 'un soi de hardcore crossover rap-rock nu-metal cu vagi influente de industrial', stil adus la lumina de un grup de muzicieni cu personalitati foarte diferite, dar care au ramas impreuna pentru ca iubesc muzica si pentru ca au gasit un stil propriu in ciuda diferentelor de gusturi.

Pe langa asta, membrii trupei au fost si colegi de munca, lucrand impreuna la acelasi spital - Zak Tell, Jocke Skog, Bard Torstensen si Erlend Ottem au fost colegi la Rosenlund Hospital din Stockholm.

Sound-ul lor agresiv, energia din piese si de pe scena, intarite de versuri dominate de teme politice actuale si antirasiste, i-au facut remarcati chiar de la inceputuri. Demo-ul initial (care contine trei piese - 'Waste of Time', 'Nigger' si 'Profit Preacher') a atras rapid atentia, asigurandu-le un loc in playlist-ul unui radio din Stockholm si curiozitatea label-ului MVG Records. 'Nigger' este o piesa antirasista controversata care a starnit multa valva la acea vreme si le-a adus vizibilitate neasteptata.

Albumul de debut a venit in 1990, 'Deaf Dumb Blind' si a fost intampinat foarte bine de critica de profil si de fani – lucru tradus prin vanzarea a peste 600.000 de exemplare in intreaga lume. Ca urmare, trupa a plecat in turneu, a urcat pe scena multor festivaluri europene si a cantat in deschiderea unor nume consacrate, precum Anthrax sau Alice in Chains.

Imediat dupa aceea, Clawfinger a primit si cateva premii importante, printre care se numara 2 Grammy Awards suedeze primite pentru 'Cea mai buna trupa hard rock' si 'Cel mai bun videoclip'.

Cel de-al doilea album, 'Use Your Brain' (1995) i-a ajutat sa-si consolideze pozitia, grupul ajungand sa cante alaturi de trupe ca Megadeth, Faith No More sau Alice Cooper.

Materialul cu numarul trei, 'Clawfinger' (1997) marcheaza o imbogatire a directiei muzicale cu care trupa si-a obisnuit fanii, pe acest album aparand si influente din Orientul Mijlociu sau coruri de voci feminine.

Explorarea a continuat si pe cel de-al patrulea material 'A Whole Lot of Nothing', unde pe langa vocile si riff-urile agresive, cu distors si efecte, apar noi elemente muzicale care ajuta la imbogatirea si diversificarea paletei de sunete.

Daca 'A Whole Lot of Nothing' ne ramane in memorie pentru complexitatea pieselor, urmatorul material 'Zeros & Heroes' (2003) a devenit foarte cunoscut datorita controverselor generate de faptul ca, in esenta, albumul este dominat de o critica puternica la adresa fostului presedinte american George W. Bush si a politicii militare aplicate in urma atentatelor din 11 Septembrie 2001 (critica evidenta mai ales in piesa 'Step Aside').

In plus, sound-ul electronic si sintetizatoarele prezente pe fostul album dispar din 'Zeros & Heroes', fiind inlocuite de riff-uri mult mai complexe si melodice. Abordarea puternic politica a fost continuata pe 'Hate Yourself With Style', cel de-al saselea album aparut in 2005 si pe 'Life Will Kill You' (2007).

Dupa tacerea in care s-a invaluit, Clawfinger a revenit acum cu un nou single, 'Save Our Souls' (lansat in august, anul acesta), o piesa care vorbeste raspicat despre 'modul in care Trumpism-ul a dat peste cap lumea si a transformat-o intr-o mocirla plina de indivizi fara inima', potrivit descrierii oferite de membrii trupei.

BLOODBATH

BLOODBATH, faimosul grup de death metal suedez, s-a nascut din cautarea pasionata a unui sound nou, rezultat din imbinarea directiei death metal-ului 'old fashion' (clasic), de la inceputurile 'Entombed', cu abordarile inedite si rafinate.

Trupa a fost infiintata in 1998 (Suedia) si isi trage numele de la piesa 'Blood Bath" apartinand formatiei britanice de metal extrem 'Cancer', melodie inclusa pe albumul 'To the Gory End'.

Dream team-ul ce a stat la baza si care asigura formula actuala a grupului a garantat succesul international si recenzii extrem de bune din partea criticii de specialitate – vorbim despre artisti precum: Nick Holmes (Paradise Lost), Anders Nyström (Katatonia), Martin Axenrot (Opeth), Joakim Karlsson (Craft) si Jonas Renkse (Katatonia), din Bloodbath facand parte in trecut muzicieni ca Peter Tagtgren (Hypocrisy), Dan Swano (Edge Of Sanity, Therion) sau Mikael Akerfeldt (Opeth).

In ciuda istoriei tumultoase, marcate de frecvente schimbari de componenta, grupul a reusit sa aduca pe piata lucrari remarcabile. Bloodbath are la activ cinci albume full-lenght, doua EP-uri si doua DVD-uri ce includ show-urile sustinute la Wacken Open Air (2005) si Bloodstock Open Air (2010).

Bloodbath a inceput cu EP-ul 'Breeding Death' (2000), urmat, dupa doi ani, de albumul de debut 'Resurrection Through Carnage' (2002) si de cel de-al doilea material full lenght - 'Nightmares Made Flesh' (2004). in martie 2008 a venit al doilea EP, 'Unblessing the Purity', pentru ca in toamna aceluiasi an sa lanseze cel de-al treilea album 'The Fathomless Mastery'.

Dupa o pauza de cativa ani, grupul a revenit in forta din umbra cu albumul 'Grand Morbid Funeral' (2014), continuand prezenta pe scena muzicala internationala cu 'Autopsy vs Bloodbath' (un split material, 2017) si cu albumul lansat chiar anul acesta, 'The Arrow of Satan Is Drawn'.

Biletele se gasesc in format electronic pe www.iabilet.ro si in reteaua fizica iabilet.ro/retea: Magazinele Flanco, Diverta, Hard Rock Cafe, Cafe Deko, Club Vintage, Club Quantic, Expirat Halele Carol (in intervalul orar: 18:00-22:00), Beraria H, Metrou Unirii 1 langa casa de bilete Metrorex, Magazinul Muzica, Magazinele IQ BOX - Telekom, Agentiile Perfect Tour, Magazinele Uman, sediul librariei Libmag (Bulevardul I.C. Bratianu, nr. 6, Sector 3), Casa de balet si pe terminalele Selfpay din toata tara.

Online pe www.iabilet.ro, puteti plati cu Cardul, prin Paypal, pe factura la Vodafone sau Orange cu plata la sfarsitul lunii sau ramburs cu plata cash prin Fan Courier oriunde in tara.

Am ales cele mai relevante filme româneşti ale anului, din cele 25 de titluri de ficţiune care au ajuns în 2018 în cinematografe.

Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeţii 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

Nu mai puțin de 25 de filme românești de ficțiune și-au găsit locul în 2018 în cinematografe, însă distribuția lor a variat de la doar una-două săli, cu reclamă aproape zero, până la zeci de săli în numeroase orașe, cu o promovare intensă.

Totul depinde de tipul de film, de vizibilitatea pe care o câștigă (cu sau fără premii), de interesul pe care și-l dau producătorul și distribuitorul, dar uneori și de conjunctură.

Asta face ca numărul de spectatori să pornească de la o mie sau două (sau chiar de la câteva sute în unele cazuri triste) și să ajungă la câteva zeci de mii sau chiar 200.000, cifra miraculoasă spre care se îndrepta vertiginos „Moromeții 2”, de Stere Gulea, la începutul lunii decembrie.

Anul 2018 a adus destul de multe lucruri bune cinema-ului românesc.

Pentru al doilea an consecutiv, selecția oficială de la Cannes a ocolit filmele de lungmetraj românești (programul ACID – „Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion”, tot de pe Croazetă, a cuprins totuși coproducția belgiano-română „Singură la nunta mea”, de Marta Bergman).

Însă Ursul de Aur de la Berlin a fost câștigat de „Nu mă atinge-mă”, controversarul film-experiment al Adinei Pintilie (ce se va lansa în cinematografe abia la 1 februarie 2019), iar Globul de Cristal de la Karlovy Vary, un alt festival prestigios, a ajuns în premieră tot la un film românesc, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, curajosul film al lui Radu Jude.

La Locarno, trofeul de interpretare feminină a fost câștigat de o foarte tânără actriță română la debut, Andra Guți, pentru rolul său din „Alice T.”, noul film regizat de Radu Muntean.

La Sarajevo, Ioana Uricaru a fost premiată pentru regia primului ei film, „Lemonade”, care a avut premiera mondială în secțiunea Panorama de la Berlinale. Iar la Varșovia, o altă regizoare din România, Anca Damian, a primit tot premiul de regie, pentru „Moon Hotel Kabul”.

Iar acestea nu sunt decât cele mai vizibile selecții și premii.

De altfel, 2018 va rămâne probabil și ca anul cu cele mai multe filme realizate de femei regizor. La o simplă enumerare, fără a discuta acum valoarea lor, au fost în săli:  „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Ivana Mladenovic, „Lemonade”, de Ioana Uricaru, „Un prinț și jumătate”, de Ana Lungu, „În pronunțare”, de Mihaela Popescu, „Singură la nunta mea”, de Marta Bergman, „Moon Hotel Kabul”, de Anca Damian, și „Pup-o, mă!”, de Camelia Popa. La acestea trebuie adăugată, bineînțeles, Adina Pintilie, cu „Nu mă atinge-mă”, despre care se va discuta cu siguranță mai mult în 2019, când filmul va putea fi văzut de publicul larg, nu doar de cel festivalier.

Un adevărat desant feminin care aduce o certă înnoire.

Nici numărul debutanților în lungmetrajul de ficțiune nu este de neglijat. Cele mai importante nume, demne de a fi reținute: Adina Pintilie, Ivana Mladenovic, Ioana Uricaru, Andrei Crețulescu („Charleston”), Hadrian Marcu („Un om la locul lui”), Mihaela Popescu, Bogdan Theodor Olteanu („Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”), Marta Bergman sau Liviu Mărghidan (cu filmul pentru copii „Străjerii”, o altă premieră pentru cinema-ul românesc al ultimelor decenii). Tot la debut, dar cu filme puțin relevante, au fost și: Dragoș Buliga („Vânătorul de spirite”), Vlad Zamfirescu („Secretul fericirii”), Tedy Necula („Coborâm la prima”) și Camelia Popa.

Estetic și tematic, cea mai radicală înnoire a adus-o același „Nu mă atinge-mă”, de Adina Pintilie, care nu seamănă cu nici un alt film românesc de până acum. Am scris despre el pe larg, și cu entuziasm, aici. Însă din cauza amânării lansării sale în cinematografe pentru 2019, am decis să nu îl includ în topul pe 2018, deși foarte probabil ar fi ocupat prima poziție, datorită caracterului său inovator.

Filmul Adinei Pintilie este, cred, vârful de lance dintr-o direcție artistică mai amplă care contracarează realismul dominant al Noului Cinema Românesc al ultimilor 15 ani. Este o direcție mai radicală, riscantă, extrem de personală, în care ficțiunea se îmbină cu documentarul și în care își fac apariția teme noi și personaje marginale – o dovedesc și „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Ivana Mladenovic, „Un prinț și jumătate”, de Ana Lungu, și, într-o măsură ceva mai mică, „În pronunțare”, de Mihaela Popescu, și „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, de Bogdan Theodor Olteanu.

O a doua direcție care încearcă să se desprindă de NCR este mai mainstream și se inspiră, estetic, din diferite perioade, onorabile, ale cinema-ului american. Dacă în 2017 a fost cazul lui „Un pas în urma serafimilor”, de Daniel Sandu, în 2018 această idee a fost susținută de comedia neagră „Charleston”, de Andrei Crețulescu, și de comedia romantică „Povestea unui pierde-vară”, de Paul Negoescu, ambele filme fiind inedite în cinematografia română.

Câțiva din autorii consacrați ai Noului Cinema și-au continuat căutările tematice și stilistice: Radu Muntean, Radu Jude, Constantin Popescu și Florin Șerban.

La fel ca în 2017, nici în acest an nu au lipsit filme realizate în siajul realismului Noului Val: inspirat în special din Mungiu – „Lemonade”, de Ioana Uricaru; sau inpirat în special din Muntean – „Un om la locul lui”, de Hadrian Marcu.

O premieră în 2018 a fost și lansarea primului film românesc de lungmetraj realizat în 3D, „My Life Rehearsed In One Leg”, un film de o oră regizat de Bogdan Mustață, care a fost prezentat, în mai multe proiecții, doar într-o foarte mică sală a CINETic (Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative, înființat în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, ca departament de cercetare).

2018 a adus de asemenea și noi filme realizate de trei regizori veterani: unul cu un foarte mare succes de public și cu unele calități, „Moromeții 2”, de Stere Gulea, iar alte două complet ratate, desuete și trecute neobservate: „Cine a ucis Crăciunul?”, de Dinu Tănase, și „Fals tratat de mântuire a sufletului”, de Nicolae Mărgineanu. La ele ar trebui adăugat și ultimul film, neterminat, al lui Radu Gabrea (plecat dintre noi în 2017) – „Pianul în ceață”, care a avut parte doar de câteva proiecții la Cinema Union din București.

Din zona foarte bogată a scurtmetrajelor, merită menționate cel puțin „Cadoul de Crăciun” (r. Bogdan Mureșanu), selectat și premiat la numeroase festivaluri, precum și „Albastru şi roşu, în proporţii egale” (r. Georgiana Moldoveanu), selectat la Cinéfondation la Cannes, și „Patul lui Procust” (r. Andrian Împărățel), selectat la Locarno.

Cele mai bune filme românești din 2018

Pentru că nu am găsit nici un lungmetraj românesc, dintre cele lansate în cinematografe, pe care să îl consider un mare film, am ales doar șase titluri, care cred că au cea mai mare relevanță (stilistic, dar și tematic) și pe care cred că istoria cinema-ului românesc merită să le rețină. Sunt filmele pe care le-am apreciat cel mai mult.

Extrem de diferite între ele (unele mai îndrăznețe, altele mai convenționale), sunt filme cu multe calități, deși nici unul nu mi-a plăcut până la capăt (am încercat să explic diferitele rețineri, mai mari sau mai mici, în fiecare din cronicile pe care le-am dedicat acestora de-a lungul lui 2018, disponibile dând click pe titluri). De aceea, nici nu le-am așezat într-un clasament, ci le-am pus în ordinea în care au intrat în cinematografe.

„Pororoca”  – Constantin Popescu (premiera mondială în 2017)

Fără a fi inovator, „Pororoca”, al treilea lungmetraj al regizorului Constantin Popescu, este totuşi un film solid, care oferă o experiență de vizionare intensă și în care Bogdan Dumitrache face probabil cel mai puternic rol al său de până acum.

„Soldații. Poveste din Ferentari”  – Ivana Mladenovic (premiera mondială în 2017)

Conceput ca un film antispectacular și dedramatizat, dar asumat polemic, „Soldaţii. Poveste de Ferentari”, debutul în lungmetrajul de ficţiune al regizoarei Ivana Mladenovic, poate rămâne, prin curajul său formal şi tematic, un reper în cinema-ul românesc.

„Un prinț și jumătate” – Ana Lungu

Cum trecem peste moartea unui prieten? Este întrebarea care traversează discret noul film, intimist, realizat de tânăra regizoare Ana Lungu, ultra-stilizatul „Un prinţ şi jumătate”, care îi are în rolurile principale pe Iris Spiridon, Marius Manole şi István Teglas.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – Radu Jude

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, cel mai nou film realizat de Radu Jude, discută într-o manieră neconvenţională masacrul de la Odessa din 1941, comis de trupele române la ordinul lui Ion Antonescu.

„Lemonade” – Ioana Uricaru

„Lemonade”, debutul în lungmetraj al regizoarei Ioana Uricaru, este o dramă puternică, dar nu şi foarte inventivă, despre cum visul american se poate transforma într-un coşmar, prin prisma întâmplărilor unei asistente medicale din România care ajunge în SUA în încercarea de a-şi face un viitor.

„Alice T.” – Radu Muntean

„Alice T.”, noul film al lui Radu Muntean, este portretul puternic, incomod şi dureros al unei adolescente în România de astăzi, cu o tânără actriță la debut, Andra Guți, foarte bună.

O mențiune specială trebuie să meargă la „My Life Rehearsed In One Leg”, realizat de Bogdan Mustață – primul film românesc de lungmetraj în 3D.

…………………………………………

Urmează o serie de nouă filme în care am găsit mai multe calități (pe unele le-am apreciat mai mult decât pe altele), dar pe care nu le consider la fel de relevante și de ambițioase ca cele șase de mai sus.

În ordinea lansării lor în cinematografe:  „Charleston”, de Andrei Crețulescu (premiera mondială în 2017); „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, de Bogdan Theodor Olteanu; „Povestea unui pierde-vară”, de Paul Negoescu; „Singură la nunta mea”, de Marta Bergman; „Moromeții 2”, de Stere Gulea; „Un om la locul lui”, de Hadrian Marcu; „Moon Hotel Kabul”, de Anca Damian; „Dragoste 1. Câine”, de Florin Șerban; „În pronunțare”, de Mihaela Popescu.

…………………………

Celelalte filme lansate în 2018:  „Cine a ucis Crăciunul?”, de Dinu Tănase; „Scurtcircuit”, de Cătălin Saizescu (premiera mondială în 2017); „Vânătorul de spirite”, de Dragoș Buliga (premiera mondială în 2017); „Pianul în ceață” (neterminat), de Radu Gabrea; „Străjerii” (film pentru copii), de Liviu Mărghidan; „Fals tratat de mântuire a sufletului”, de Nicolae Mărgineanu; „Secretul fericirii”, de Vlad Zamfirescu; „Coborâm la prima”, de Tedy Necula; „Pup-o, mă!”, de Camelia Popa; și „141 A.D Misiune în Dacia”, de Octavian Repede (lansat exclusiv pe platforma Vimeo).

sursa: ziarulmetropolis

Statuia din bronz a reginei Maria va fi dezvelită miercuri, la Ashford, în Elwick Place, spaţiu aflat în mijlocul unui nou centru civic, în proximitatea zonei istorice şi a Parcului Victoria, principala zonă verde a oraşului, care poartă numele vestitei suverane, bunica paternă a reginei. 

Graţie poziţiei centrale în care va fi amplasată, statuia înaltă de 2,2 metri, promite să devină, în timp, unul dintre reperele oraşului Ashford, un oraş dinamic şi în curs de expansiune.

Amplasarea statuii este o iniţiativă a Institutului Cultural Român, realizată cu sprijinul financiar al Guvernului României, prin Programul Centenar, derulat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, şi în parteneriat cu Consiliul Local Ashford.

Ceremonia de dezvelire va avea loc începând cu ora 12.00. Alături de preşedintele ICR, Liliana Ţuroiu, la ceremonie vor mai participa ambasadorul României la Londra, Dan Mihalache, ASR Principesa Elena, Gerry Clarkson CBE, preşedintele Consiliului Local Ashford, Jessamy Blanford, primarul oraşului Ashford, adjunctul Lordului Locotenent -  reprezentantul reginei Elisabeta a II-a pentru comitatul Kent, şi marele şerif al comitatului.

Dezvelirea statuii va fi urmată de o recepţie şi de proiecţia unui film documentar dedicat Reginei Maria, realizat pentru TVR de Camelia Csiki.

Ca urmare a câştigării concursului de soluţii demarat de ICR în vara acestui an, opera este realizată de sculptorul Valentin Duicu, absolvent al Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti - Secţia Sculptură.

Preşedintele ICR, Liliana Ţuroiu a declarat, înaintea ceremoniei: "Institutul Cultural Român este onorat să poată evoca personalitatea Reginei Maria prin remarcabila operă de artă a tânărului sculptor român Valentin Duicu. El ne-o readuce pe marea regină în faţa ochilor, aşa cum trebuie să o fi văzut cei care au fost martori la ceremonia încoronării ei ca Regină a României Mari, în 1922.

Acest eveniment remarcabil, organizat la iniţiativa ICR, stă sub semnul unei femei  extraordinare, un exemplu prin frumuseţea şi eleganţa ei, al unei regine ce s-a remarcat prin inteligenţa şi forţa prezenţei sale, prin distincţie şi prin cultură, prin talentul de "ambasador irezistibil", un nume influent al istoriei României şi care se numără printre cele mai importante personalităţi născute în această parte a Angliei.

Regina Maria poate reprezenta şi astăzi o sursă de inspiraţie pentru toate acele femei inteligente, curajoase şi fermecătoare care, chiar dacă nu poartă pe cap o coroană, au de apărat valori, de depăşit dificultăţi şi de lăsat ceva durabil în urma lor.

Este deja cunoscut faptul că, pe tot parcursul anului 2018, Institutul Cultural Român a organizat, atât în ţară, cât şi prin reprezentanţele sale din străinătate, mii de evenimente care vorbesc despre istoria noastră. De data aceasta, însă, lăsăm deoparte vorbele şi înfăptuim istorie.

Acesta este un proiect unic pentru ICR şi suntem mândri că putem finaliza acest an lăsând în urma noastră o moştenire culturală concretă, chiar în locul de naştere al Reginei". 

Gerry Clarkson CBE, preşedintele Consiliului Local Ashford, mărturisea că instalarea acestei statui în Ashford este o sursă de mândrie pentru oraş: "Atunci când Institutul Cultural Român ne-a abordat în vederea ridicării monumentului, am ştiut imediat că locul cel mai potrivit era Elwick Place, acest nou centru care va deveni inima oraşului nostru.

Consider că este locul cel mai potrivit pentru omagierea unei personalităţi care a jucat un rol atât de decisiv în împlinirea idealurilor de unire ale ţării sale de adopţie, imediat după încheierea Primului Război Mondial.

Ne dorim ca, din ce în ce mai mulţi locuitori ai oraşului Ashford şi ai comitatului Kent să afle povestea acestei remarcabile prinţese britanice devenită regină a României". 

Mircea Cărtărescu şi Clara Usón, scriitori dedicaţi generaţiei şi timpului lor istoric, se reunesc în jurul unei mese rotunde pentru a vorbi despre creaţia artistică şi despre mult discutatul rol al intelectualului în societate, joi, de la ora 18.30, la Institutul Cervantes din Bucureşti.

O discuţie moderată de scriitoarea şi jurnalista Mariana Sipoş. 

Din perspectiva operei şi a tradiţiei literare a fiecăruia dintre ei, întâlnirea se va axa în principal pe natura şi vocaţia universală a propriei opere artistice.

Clara Usón s-a născut la Barcelona în 1961. Are o diplomă în Drept obţinută la Universitatea din Barcelona. Primul său roman, "Las noches de San Juan", a câştigat premiul Femenino Lumen în 1998. A publicat, de asemenea Primer vuelo (2001), "El viaje de las palabras" (2005) y "Perseguidoras" (2006). În 2009, Clara Usón a câştigat premiul Biblioteca Breve cu romanul său "Corazón de napalm". În anul 2012, a publicat "La hija del Este", tradusă în limba română, care a obţinut Premiul Criticilor din Spania, Premiul Ciutat de Barcelona şi Premiul pentru Cultură mediteraneană. Recent, a fost distinsă la Târgul de Carte Guadalajara (Mexic), cu Premiul Sor Juana Inés de la Cruz pentru ultimul ei roman "El asesino timido", în care face o radiografie sociologică a generaţiei care a trăit în prima ei tinereţe tranziţia spaniolă. Clara Usón este autoare a opt romane. Tema sinuciderii este recurentă în lucrarea sa, bazându-se pe referinţe literare universale, cum ar fi Pavese. Operele lui Cehov sunt una dintre principalele influenţe literare iar angajamentul său faţă de valorile generaţiei sale şi ale societăţii, asemenea lui Cărtărescu, o transformă într-unul dintre cele mai lucide modele atât la nivel aristic, cât şi social, dovadă fiind toate premiile şi distincţiile sale, atât naţionale, cât şi internaţionale. 

Mircea Cărtărescu s-a născut la Bucureşti în 1956. Are un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre postmodernismul românesc. Prozator, poet şi eseist, are mai mult de 30 de cărţi traduse în 24 de limbi. În acest an, Cărtărescu a primit premiul Formentor de las Letras, unul dintre cele mai importante premii literare, pentru întreaga sa activitate. Juriul, reunit la Buenos Aires, a subliniat că lucrarea sa se remarcă prin "puternica sa abilitate narativă" şi "cunoaşterea excepţională a bibliotecii universale".

Cărtărescu a câştigat importante premii literare atât naţionale, cât şi internaţionale: Premiul de la Leipzig pentru Înţelegere Europeană, Premiul de literatură al Casei Culturilor din Berlin, Premiul de stat al Austriei pentru
literatură europeană, Premiul "Gregor von Rezzori" şi premiul "Thomas Mann" pentru literatură. Vocea lui este considerată de critica literară drept cea mai importantă din literatura română actuală, iar numele său este de ani de zile în cărţi pentru Premiul Nobel pentu Literatură. "Travesti", "Frumoasele străine", "De ce iubim femeile", "Levantul", "Solenoid", "Ochiul căprui al dragostei noastre" sunt câteva dintre lucrările sale traduse în limba spaniolă. Copilăria, familia, dragostea în toate formele sale sunt descoperite şi redescoperite în scrierile sale.

Evenimentul este organizat de către Ambasada Spaniei la Bucureşti prin Biroul Ataşatului pentru Educaţie al acesteia, şi de Institutul Cervantes din Bucureşti.