În calendarul popular, Dragobetele este ziua în care primăvara trezeşte natura şi păsările se logodesc, iar fetele şi băieţii se întâlnesc şi se sărută pentru ca iubirea lor să ţină tot anul.
Este o sărbătoare veche care celebrează şi astăzi dragostea şi buna dispoziţie, iar tradiţia spune că cei care nu o sărbătoresc vor fi pedepsiţi să nu mai poată iubi în acest an.
Ca şi altădată, de Dragobete este şi ziua celor care se numesc Draga, Drăguţa, Dragoş sau Drăgan.
În tradiţia populară sărbătorii i se mai spune şi Cap de primăvară, pentru că marchează începutul unui nou anotimp, când natura renaşte, ursul iese din bârlog şi păsările îşi caută perechea şi îşi fac cuiburi, şi când şi omul trebuie să participe la bucuria naturii.
În lumea satului românesc, Dragobete era sărbătorit la 24, 28 februarie sau chiar la 1 martie sau 25 martie, în preajma zilelor Babei Dochia şi a echinocţiului de primăvară. Era o sărbătoare a îndrăgostiţilor, în care băieţii şi fetele se întâlneau şi petreceau, îşi promiteau să rămână împreună până la primăvara următoare sau se puneau la cale viitoarele căsătorii.
Obiceiurile sau ritualurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în mare parte uitate, iar locul sărbătorii a fost luat treptat de Sfântul Valentin, importat din lumea occidentală şi sărbătorit conştiincios pe 14 februarie.
Originile sărbătorii
Unii etnologi o consideră de origine slavă şi spun că ar proveni de la sărbătoarea religioasă din 23 februarie, Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, care în slavă se numeşte Glavo-Obretenia, şi care în perioada Evului Mediu a fost preluată, în unele zone din Muntenia, sub diverse nume din care a derivat şi numele Dragobete.
Se crede însă că şi dacii celebrau o divinitate în această perioadă a anului, iar numele sub care s-a păstrat în memoria populară acest zeu al iubirii este Logodnicul Păsărilor. El oficia în cer nunta tuturor păsărilor şi animalelor, iar sărbătoarea simbolică a logodirii păsărilor cerului s-a extins, tot simbolic, şi la ”însurăţirea” fetelor şi la ”înfrăţirea” băieţilor.
În unele legende populare Dragobetele este numit şi Năvalnicul – un flăcău chipeş şi iubăreţ care le făcea pe tinerele fete să-şi piardă minţile. Tradiţia spune că Dragobetele ar fi fost transformat de Maica Precista în buruiana numită Năvalnic, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
Alte legende spun că Dragobetele ar fi fost chiar fiul Babei Dochia şi un fel de zeu al dragostei şi al bunei dispoziţii, identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, sau cu Eros, din mitologia greacă.
Obiceiuri şi credinţe populare de Dragobete
În această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: Dragobetele sărută fetele.
Potrivit tradiţiei, fetele şi băieţii se îmbrăcau de sărbătoare şi porneau pe lunci şi prin păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară, ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le păstrau lângă icoane până la Sânziene, când le aruncau în apele râurilor. Culesul florilor continua cu jocul numit zburătorit, când fetele porneau în fugă către sat şi băieţii încercau să le prindă şi să le sărute, iar dacă fata se lăsa sărutată de băiatul care îi era drag, ea se considera logodită.
Dacă vremea nu era frumoasă, tinerii se adunau la o casă pentru a face o petrecere cu mâncare şi băutură, fiindcă se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.
De multe ori, băieţii plecau cântând şi chiuind spre satele vecine, se întâlneau cu fete şi făceau hore, se sărutau şi se îmbrăţişau şi era începutul iubiriilor şi al logodnelor, care urmau să fie anunţate familiilor şi întregului sat, până la sfârşitul zilei.
Părinţii puteau să fie mulţumiţi sau nemulţumiţi de ceea ce aflau despre aceste logodne, însă declararea publică a iubirii tinerilor era respectată. Şi comunitatea era interesată de logodnele care se legau de Dragobete, pentru a şti la ce nunţi urmau să meargă în toamnă.
Tinerele necăsătorite strângeau apa din zăpada netopită sau de pe florile de fragi şi o păstrau cu mare grijă pentru că se spunea că e „născută din surâsul zânelor”, avea proprietăţi magice şi putea face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase.
În unele sate, în ajun, tinerele curioase să îşi afle ursitul îşi puneau busuioc sfinţit sub pernă, având credinţa că Dragobetele le va ajuta să găsească iubirea adevărată.
În această zi, băieţii şi fetele aveau datoria de a se veseli pentru a avea parte de iubire întreg anul, iar ca iubirea să rămână vie, ei trebuiau să se sărute în această zi.
În unele zone, fetele obişnuiau să arunce farmece de urâciune împotriva rivalelor în iubire, iar în alte locuri flăcăii îşi atingeau braţele uşor crestate în forma unei cruci şi făceau jurământul de a fi pe viaţă fraţi de sânge.
Nu era voie să plângi în ziua de Dragobete, pentru că se spunea că lacrimile care curg de Dragobete sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma. Bărbaţii nu aveau voie să necăjească femeile şi nici să se certe cu ele, căci altfel îi aşteptau o primăvară cu ghinion şi un an neprielnic.
Pentru a păstra tradiţia vechii sărbători a logodirii zburătoarelor, gospodinele dădeau mâncare bună, boabe de mei, orz, grâu ori secară, orătăniilor din curte sau păsărilor cerului şi, ca să nu se tulbure împerecherile, cel puţin de Dragobete, nu se tăiau păsări domestice şi nu se vânau păsări sălbatice.
În unele zone se scoteau din pământ rădăcini de spânz, căci se credea că doar cele scoase în ziua de Dragobete ar fi fost bune drept leac pentru vindecarea anumitor boli.
Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul şi treburile grele ale gospodăriei nu erau permise, în schimb curăţenia făcută în această zi era considerată că aducătoare de spor şi prospeţime.
Cei care ţineau Dragobetele şi respectau toate datinile erau binecuvântaţi în acel an, aveau parte de belşug şi erau feriţi de boli, iar cei care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an.
sursa: tvr
