Aeroportul Otopeni, aerogările din Cluj și Timișoara, dar și vămile terestre ale României sunt pline. Revin acasă cei care locuiesc și muncesc în străinătate.
Libertatea a realizat un film tulburător, care nu mai are nevoie de multe cuvinte. 3,5 milioane de români locuiesc în străinătate.
Suntem, după Siria, țara cu cel mai mare număr de emigranți în ultimii 10 ani! Iar sirienii preferă să-și riște viața în mijlocul Mediteranei, pentru că li se pare mai puțin periculos decât să stea în războiul din țara lor.
La noi nu e război și totuși sporul emigrației este uriaș. Indiferent însă de ce pleacă românii, de disperare, de dorința de a câștiga și de a trăi demn, din aventură sau ca să-și întregească familiile, motivul întoarcerii acasă e unul singur: dorul!
Ușile glisante de la Sosiri se deschid și se închid ca niște cortine la teatru. Sutele de spectatori întind gâtul la fiecare mișcare, poate-poate îi zăresc. O zăresc. Îl zăresc. Și dacă ușile se închid fără să le fi dezvăluit persoana pe care o așteptau, se aude un murmur încet, de dezamăgire.
Apoi așteptarea se umple cu zgomot de trollere și o iau de la capăt. Așteptare, nerăbdare Un băiat blonduț ascunde la spate un trandafir roșu. Se apleacă peste bara de metal, se îndreaptă, bate din picior. Face doi pași, nu mai mult. Revine la locul său, militărește. Toată gimnastica așteptării îi aduce pe față o lumină aparte.
Doar că avionul așteptat, de la Londra, are întârziere. Un domn intră în discuții cu tânărul, entuziasmat, căutând cunoștințe comune.
„Da, sigur o cunosc, mergem la aceeași biserică de acolo”, spune omul. Dar băiatul e în altă lume. E cu gândul la ea, care încă plutește deasupra norilor. Tandrețe
O fată cu fustă scurtă câștigă toate privirile. Ea stă serioasă, fără să răspundă la insistența ochilor din jur. E gătită ca pentru o ieșire în oraș vineri seara. Și nu-i de mirare. Îi vine iubitul acasă. A venit!
Îi aleargă în brațe. Se sărută o dată, de două ori, de multe ori. Se desprind puțin și se privesc, ca și cum ar vrea să se asigure că el e el și ea e ea. Și că sunt iar împreună.
Ea își ridică mâinile și începe să-i mângâie părul. El se lasă alintat. Și toată scena asta se întâmplă cu sute de oameni în jur și totuși, nimeni nu e atent la tandrețurile altora.
Toți sunt în gând cu propria lor reîntâlnire. Iubire, durere O femeie ajunge după o fugă aproape disperată la gardul despărțitor și își îmbrățișează sora. Plâng amândouă. E atâta durere în ochii lor.
E îmbrățișarea aia după mult timp, a omului care muncește în străinătate și vine acasă de Sărbători, doar de Sărbători. Se țin încă strâns în brațe, la gard. Se desprind apoi și-l ocolesc. Se iau iar în brațe.
Femeia care s-a întors își odihnește capul pe umărul surorii ei. Plâng. Dar nu e un plâns de fericire.
În revederea lor plutește încă durerea despărțirii care va veni curând, în ianuarie probabil.
Prietenie Doi bărbați se iau în brațe și se bat pe spate puternic. Când se desprind, îi cade unuia șapca. Celălalt o prinde și i-o îndeasă pe cap ștrengărește. Ca atunci când erau copii. O prietenie veche.
Dor
O bunică își primește nepoata cu brațele largi și apoi o ține ca într-o menghină. Nici când tânăra cu păr roșcat caută să se desprindă, nu are succes. Și nici s-o ia spre ieșire nu poate.
Femeia s-a așezat în fața ei, o cercetează și apoi strânge buzele și o prinde tare de ambele brațe. Ca atunci când de prea mult drag, îți vine să strângi tare un bebeluș. Se îmbrățișează iar.
Un bărbat care își cară cu un cărucior două trollere mari, scoate câteva plicuri din borsetă. Pe fiecare plic scrie un nume și o sumă. Întinde un plic unui bărbat și îi spune grăbit: „Da, e bine. Zice să îl suni…”
Pleacă. Bărbatul rămâne cu plicul în mână și parcă ar da să-l urmărească pe mesager, să mai afle ceva. Dar a plecat deja către cei dragi. Se întoarce pe călcâie. Are o privire de orfan. Și plicul ăla impersonal în mână. Poate data viitoare, poate la Paști.
Și scena continuă, într-un spectacol fără sfârșit. Aeroportul are zboruri non-stop.
Amprenta emoțiilor
Oamenii așteaptă întâi cu picioarele care încep să bată ușor un ritm interior auzit doar de ei.
Apoi și degetele își caută o ocupație, o suprafață de atins sau pe care buricele să poposească ca pe clapele unui acordeon.
M-am întrebat, după trei ore de stat și urmărit chipuri nerăbdătoare la aeroport, dacă pe femeia de serviciu care șterge bara de delimitare, la final de zi, n-are vreo remușcare.
Că pe cârpa ei se adună amprenta atâtor emoții, în fiecare zi, 24 din 24. 12 milioane de pasageri au trecut prin Aeroportul Otopeni în 2017.
4800 de pasageri pe oră, 32.000 de tone de bagaje trec prin cargo anual, peste o sută de mii de zboruri pe an.
Londra, Roma, Tel-Aviv, Paris și Milano sunt orașele de unde și spre care se zboară cel mai des. În acest du-te-vino mecanic, plutește în aer urmele și emoția îmbrățișărilor. Și bucuria a milioane de reîntâlniri…
Epilog
În absolut orice colț al lumii ai merge, îmbrățișarea rămâne semnul suprem al afecțiunii. De când e prunc, copilul știe că dacă îi întinzi două palme, ușor oblic, înseamnă că îi faci o invitație la tine în brațe.
E în ADN-ul pământean. Iar băiețelul blond și cârlionțat care sigur n-a apărut în lumea asta de mai mult de un an se desprinde de brațele mamei ușor și se lasă cuprins de cele ale bunicului.
Iar bărbatul cu fața ridată întinerește brusc într-un zâmbet larg. I-a venit nepotul acasă de Sărbători. E suficient să petreci jumătate de oră la Sosiri, în Aeroportul Otopeni, ca să ai radiografia completă a emoțiilor umane.
Să te joci cu părul partenerului e cel mai tandru lucru.
Clipe de intimitate între iubiții care se revăd după ceva timp se consumă acolo, sub anonimatul statutului de pasager.
Îmbrățișarea bărbaților cu o mână bine prinsă de mijlocul fetelor, în timp ce ele sunt agățate efectiv de gâtul său, au atâta farmec. Scene ce așteaptă parcă să fie prinse într-un tablou. Și care sunt, de fapt, prinse într-un tablou. Acela al vieții.
